=

Biiethace |

Constantin P. Popescu

Povestiri din...

LITERE

—— REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ A SOCIETĂŢII SCRIITORILOR TÂRGOVIŞTENI

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 Tel: 0761 136 921; 0724 636 300 e-mail: bibliothOgmail.com * www.bibliotheca.ro

Editor — Mihai Stan

llustrația copertei — Autorul, „Mica grădină” Tehnoredactare — Loredan Marcu Tipar — Alexandru Ancuţa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POPESCU, CONSTANTIN P.

Povestiri din... Litere / Constantin P. Popescu. — Târgoviște : Bibliotheca, 2023

ISBN 978-606-772-709-8

821.135.1

CONSTANTIN P. POPESCU

POVESTIRI DIN... LITERE

Editura Bibliotheca Târgovişte, 2023

Colecţia

Proză contemporană coordonată de Mihai Stan

Copyright O 2023 Editura Bibliotheca

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Bibliotheca & Constantin P. Popescu

COPIII LUI GEO

Îl cunoşteam pe Geo de când eram copii şi mergeam la joacă după orele de şcoală. Stăteam în aceeaşi bancă din prima clasă şi crescuserăm împreună aşa cum cresc doi copaci, luându-ne la întrecere care să fie mai înalt. Geo reuşise să se deşire ca un plop, în timp ce eu rămăsesem oarecum normal. Poate că din cauza asta fetele, când ne căutam iubirile trecătoare prin locurile unde în anii aceia se putea dansa, îl alegeau mai totdeauna pe el. Primăverile adolescenţei ne-au separat, el a plecat să studieze ceea ce îi plăcuse încă din primii ani de şcoală, geografia.

Eu mi-am urmat calea mea, timid cum rămăsesem, dar în fiecare an mergeam să-i vizitez familia. Geo nu se numea Geo, îi spuneam aşa din cauza geografiei lui şi toţi îl primiră în vieţile lor de-a lungul timpului cu acest nume. Adevăratul nume al lui Geo era Ovidiu. Slab şi înalt, subțire ca plopul, fuma fără încetare şi uneori, stând împreună cu Ana, soţia lui şi cu cei trei copii, norul albăstrui de fum care îl înconjura îl făcea să pară mai aerian, mai rarefiat. Geo privea masa cu pahare şi farfurii, copiii, soţia lui şi vizitatorul, adică pe mine, cu un aer îndepărtat, distanțat cumva. Buzele lui păreau să şoptească vorbe numai de el ştiute, ca şi cum şi-ar fi

5

Constantin P. Popescu

vorbit singur. Părea să fie un părinte foarte bun, iar lucrul acesta îi creştea prețuirea de care se bucura în inima mea. Ne lua pe toţi să privim cerul prin telescopul din grădină, vara, când era senin şi răcoare. Copiii alergau chiuind, Ana şi cu mine îl urmam îndeaproape şi ştiam, aşa cum ştiusem încă de pe vremea şcolii că pe Geo îl pasiona mai cu seamă geografia cerului şi a stelelor.

Geo era un bonom, cumsecade cum rar mai poţi găsi azi pe cineva. Nu s-ar fi supărat niciodată pe nimeni şi din nici un motiv. Ana, soţia lui, îmi povestea că nu ştie când se odihneşte soţul ei, dormea foarte puţin, ocupat fiind noaptea cu cerul stelelor lui, ziua cu orele la catedră şi în restul timpului cu copiii sau scriind tot felul de articole pentru revistele de specialitate. Simţeam în ființa lui Geo un entuziasm blând, pe care îl păstrase de pe vremea când eram copii şi când el, ca întotdeauna primul, avea ideile cele mai năstruşnice de joacă. Pe atunci eram doar doi puşti cu pozne destul de cuminţi şi curiozități mari cât o lume întreagă. În anii aceia Geo învăţa ca nimeni altul să ierte totul. Eu însă nu prea reuşeam.

Mă obişnuisem să-i vizitez măcar odată pe an, în preajma Paştelui sau a vacanței de vară. An după an, casa lui Geo şi a Anei se dovedea la fel de primitoare pentru mine, deşi camerele casei, multe şi pline de tot felul de obiecte, de la jucăriile copiilor la piese rare de colecţie de antichități, deveneau din ce în ce mai neîncăpătoare pe măsură ce anii treceau şi copiii creşteau. Părea să fie casa cea mai potrivită pentru ei toţi, îi cuprindea în căldura căuşului ei ocrotitor aşa cum Geo, adică Ovidiu,

6

Povestiri din... Litere

geograful stelelor, îi cuprindea şi el. Îmi amintesc de o vizită când cei trei copii al lui Geo aveau vârste care se aşezau în succesiunea primelor cifre pitagoreice: trei, patru şi cinci. Am avut o senzaţie stranie de semn ceresc, mai ales din pricina faptului că băieţeii, doi la număr, şi fetiţa formau împreună un trio care părea a fi alcătuit din îngeri. Niciodată până atunci nu întâlnisem priviri atât de curate şi expresii de dincolo de lume pe feţele altor copii. Alexandra, fetița de patru ani, stătea cuminte între Mihai, cel de cinci ani şi lon, cel mai mic în acest semn pitagoreic al vârstelor. O perfecţiune care mi se dezvăluia în prezenţa lui Geo şi a Anei, care parcă ar fi ştiut că au în apropiere darul ceresc pe care se bucurau să mi-l împărtăşească.

Îmi aduc aminte că de-a lungul timpului am păstrat în sufletul meu scena de numai o secundă ca pe o adevărată revelaţie. Ştiu bine că uneori prea multă memorie poate ucide, dar în ceea ce-i priveşte pe copiii lui Geo, lucrurile stăteau cu totul altfel, cel puţin pentru mine. Am înţeles atunci că numai copiii îşi ocrotesc părinţii pentru copii. Şi cum de cele mai multe ori oamenii sunt alcătuiți din datoriile lor de orice fel, am ştiut că pentru cei din familia lui Geo lucrurile erau deosebit aşezate.

În anul următor, odată sosit în vizită, Ana mi-a explicat că Geo lipsea. Bolnav de plămâni, îl internaseră într-un sanatoriu de la poalele munţilor şi copiii păreau să tânjească după plopul lor de sprijin înalt. Crescuseră şi ochii lor căpătaseră sclipiri de luciditate dureroasă,

7

Constantin P. Popescu

deşi trecuse peste noi toţi numai un singur an. Casa părea să poarte urme vagi de praf aşezat peste mobile, cărțile lui Geo încă stăteau singuratice pe biroul dezordonat, iar telescopul din grădină primise pete mici de rugină peste iarnă. Cerul se putea vedea însă la fel de limpede prin ochiul său magic şi privind semnele strălucitoare ale stelelor în seara aceea, de mine se apropie Alexandra, fiica lui Geo, care îmi şopti: Stelele sunt vii, ştii? Sunt o prințesă, fiica reginei şi a regelui, care s-au iubit mult... M-a ucis mama mea vitregă, de teamă să nu-i iau locul pe tron. Dar toate astea s-au întâmplat tare demult, înţelegi? Acum soldaţii mă apără, sunt fraţii mei.

În liniştea grădinii, glasul ei de fetiță îmi dăruia un adevăr cât se poate de curat. Era de faţă o senzație a istoriei, un fluid stelar curgând neîncetat, ceva ce s-ar fi putut numi timp. Am luat-o de mâna mică, am intrat în casă, unde Ana ne aştepta cu cina. lon stătea cu căştile unui aparat pe urechi, în timp ce Mihai îşi vârâse nasul într-o carte cu coperţile mari. Ana veghea asupra noastră şi mi-am dat seama abia atunci cât de bine moştenesc copiii trăsăturile părinţilor. Mihai era slab şi deşirat ca tatăl său, în timp ce lon semăna mamei, micuţ, nervos şi puternic. Mâinile lor, ale Anei şi cele ale lui Ion, păreau a fi identice, dar la scară diferită. Cât despre Alexandra, ca îi avea în înfăţişare pe amândoi părinţii deopotrivă: un trup firav, dar nu slab, mâini nervoase, dar nu mici, ca şi cum cerul ar fi căutat un echilibru în fiica ce se afla, ca vârstă, între cei doi fii. Eram puţin uimit de toate cele pe care le vedeam dintr-o dată, însă Ana m-a scos din starea

Povestiri din... Litere

aceea povestindu-mi despre Geo tot timpul cât am stat la cină. În noaptea următoare, pe care nu am primit s-o petrec împreună cu ei până în zori, mi-a fost tare dor de Geo. Lipsea.

Am încercat să îi scriu lui Geo, dar cuvintele acelei prime scrisori mi s-au părut a fi false. Nu reuşeam să mă fac înţeles ca un vechi prieten şi am simţit că plecarea la sanatoriu, boala şi lipsa lui de acasă tulburaseră ceva în ordinea coborâtă atât de lin din ceruri peste noi toţi în primii ani. O asemănare cu o eclipsă, asta simţeam. Ştiind însă că eclipsele ţin o frântură mică de timp, încercai să alung semnele acestei schimbări şi îi scrisei Anei, cu dorinţa de a afla ceva despre Geo. Răspunsul ei a întârziat. Am apucat atunci hotărât drumul spre sanatoriu, dar Geo nu mai era acolo, îl trimiseseră acasă. Din oraşul de munte am revenit cu o stranie senzație de gol. Simţeam că se petrecuse ceva grav şi scrisoarea Anei mă anunţă peste câteva zile că Geo se stinsese.

N-am putut trăi decât inerţial după vestea aceasta, însă poate că inerția, amorţeala aceea atotputernică, nu erau decât felul în care timpul face să se liniştească furtunile apelor vieţii. Când, după câţiva ani, am hotărât să merg spre casa lui Geo, am înţeles că el nu va mai fi acolo decât prin cei trei copii. Ar fi trebuit să fie deja adolescenţi, dar oricât aş fi căutat succesiunea de cifre ale vârstelor lor, ştiam că nu mai pot fi la fel de pitagoreice ca în vizita din cei mai frumoşi ani.

Am regăsit-o pe Ana încărunţită şi copiii deveniți parcă deodată maturi. Acei ochi curaţi ai copiilor aveau

9

Constantin P. Popescu

deja în adâncul cerului lor umbrele confuziei, ale însingurărilor şi durerii. Nu puteam înţelege încă deplin transformările prin care trecuseră şi mi-a luat mult timp după aceea să desluşesc revoltele, negările şi răzvrătirile copiilor împotriva celor pe care în primii ani îi ocrotiseră. Erau oare semne ale naşterii propriei lor personalități, ale desprinderii puilor de cuib sau doar strigăte de ajutor? Nu ştiam decât că îşi urmează fiecare destinul, aşa cum Geo urmărea mişcarea stelelor prin telescopul geografiei lui cereşti. Cine sau ce ar fi putut interveni în mişcarea hărăzită de sus, cum şi mai cu seamă de ce, nu înţelegeam oricât de mult m-aş fi străduit. Păream să fiu un martor al continuității vieţii lui Geo, prietenul din copilărie, dar într-un fel straniu şi în vremuri diferite. Sau poate eram şi eu schimbat de trecerea anilor asemenea stelelor de pe cer? Stelele sunt vii, îmi şoptise odată fetiţa lui Geo. Aşa era, ştiam că unele cad şi se nasc mereu altele. Altădată, Ion, fiul cel mic, mă luase de mână şi mă dusese în colţul jucăriilor lui. Erau corăbii mici de lemn, cu pânze albe şi catarge subțiri pe care le vedeam ca pe o tainică legătură cu subțirimea de plop a lui Geo. M-au vândut ca sclav, spunea micul Ion doar pentru el, jucându-se cu corabia pe care poate în alt timp călătorise pe mările lumii, iar eu m-am Simţit deodată înspăimântat de luciditatea amintirilor lui. Am înţeles înţelepciunea deosebită a copiilor şi mi-a trecut prin gând săgeata unei tristeţi a morţii, primăvara. A muri, primăvara, ce poate fi mai trist? O altă mărturisire mi-o făcuse Mihai, copilul care

10

Povestiri din... Litere

îşi simţea vagi origini evreieşti şi care se simţea tare atras de bani. Îmi trebuie mulți bani, să cumpăr întreaga lume, îmi şoptise, rugându-mă să nu mai spun nimănui secretul acesta. Geo îmi arătase atunci apropierea destul de rar întâlnită pe cer între Venus şi Jupiter la ceas de seară senină. Poate el pricepea semnul, eu încă nu. Ion şi Mihai îmi făcuseră aceste mici destăinuiri şi apoi Geo îmi dezvăluia cu telescopul altă taină, în timp ce eu nu-mi puteam stăpâni uimirea în faţa acestor întâmplări. Ce era de desluşit? Oare pasiunea dezlănţuită de Geo şi Ana în nopţile lor de iubire putea fi poarta magică prin care aceşti copii minunaţi intraseră în lume, aducând cu ei lumea lor din ceruri?

Au mai trecut câţiva ani şi am primit o invitaţie de la Alexandra. Sărbătoreau ceva şi îmi scria că sunt aşteptat. I-am regăsit pe toţi trei, încă păstrând liniile generale ale asemănării lor cu părinții. Erau însă personalităţi distincte, libere şi mature, care îşi vindecaseră revoltele, negările şi durerile. Ştiam că treaba asta nu ar fi fost cu putinţă fără Geo şi Ana. Ne întoarcem cu toţii în părinți, mi s-a părut că îmi şopteşte un gând şi mi-am amintit, destul de trist, de părinții mei. Am citit însă în ochii lui lon, ai Alexandrei şi ai lui Mihai răspunsul, bucuria acestui gând. Am sărbătorit ceea ce trebuia sărbătorit, sub privirile calde ale Anei, luminate strălucitor de părul ei frumos şi alb. Îmi povesti râzând cum se luptaseră cei doi fii pentru aceeaşi iubită: fata plecase cu altul. Alexandra răsfoia tăcută cărțile rămase pe biroul lui Geo. Ochii îi erau limpezi şi adânci, ca şi cum ar fi primit

INI

Constantin P. Popescu

înţelegeri la fel de adânci. Stelele sunt vii, mi se părea că aud şi am înţeles atunci că sunt unele nopţi în care întunericul se aprinde. Copiii lui Geo se vindecaseră de toate scânteile fricii, fără de care nu ar fi putut fi pe deplin oameni. Deveniseră părți ale aceleiaşi memorii, fini aceleiaşi limbi.

A plecat în lumină, îmi spuse Ana, în geografia lui cerească. Copiii... Priveşte: Mihai este preot, Alexandra este scriitoare şi medic; lon este matematician... Unul iartă şi ajută, altul arată şi vindecă, iar al treilea socoteşte, vezi? Geo este toţi trei deodată pentru că el ştia dinainte. Suntem noi.

Apoi Ana tăcu. Eu am plecat şi am ştiut din clipa aceea că dacă voi reveni peste un timp, voi regăsi doar telescopul fără ochi din grădina cu copaci mari a casei lui Geo. Ceilalţi, despre care un mare scriitor a spus că sunt infernul, vor fi plecat, continuând să judece tot ceea ce văd. Țiglele casei vor fi căzut sec, una după alta, an după an, ca şi cum un orologiu stelar, socotind timpul cu altă măsură, ar fi ticăit neîncetat dintr-o geografie coborâtă până în oameni.

Geo, prietenul, soţul, tatăl, nu ne-a părăsit nici o clipă. Ne-a primit.

„Litere”, anul XIV, nr. 4 (157), aprilie 2013

12

RUINE PROVIZORII

„A scrie e ca și cum ai ucide toate omeneștile stări despre care scrii”, îi spune G., în timp ce el se gândește cum ceilalți au numit viitor doar prezentul de mâine și că a scrie înseamnă de fapt multă, foarte multă tăcere. Fără a-l face să existe, viitorul, deși exact asta fac, fără măcar să-l fi creat lucid în ei înșiși. „A uita în fiecare clipă un pic”, continuă G., „ce minunăţie, e poate singura cale victorioasă către zădărnicia unei lumi şi aşa mult prea zgomotoase. A uita tristeţea dusă pe umeri, pe haine, în buzunare şi în piept, ca pe o sferă prea fragilă pentru a putea s-o spargi, prea uşoară pentru a nu fi purtată cu greu. Asta suntem, o rătăcire pe suprafaţa unei sfere ca de sticlă, privind înăuntru. Sfera unui ochi ce se umple de imagini, fără să vadă nimic. Bile rostogolindu-se, pe o masă prea verde pentru a mai fi şi naturală, iar cel care ține tacul, ei bine, acela e stăpânul, adevăratul, nevăzutul ce lovește totdeauna o bilă sau alta, câştigătoare sau nu, depinde. Acest nimic părând a fi tot: a pluti liber pe oceanul suprafeţelor, fără a cobori niciodată în adânc, sub val. Și, așteptând să te lovească, poate chiar să cazi în sacul din colț, după ce ai fost constrâns să loveşti şi tu alte sfere, bile şi ele, ca şi tine, poate doar de alte culori. Atât. Da, e posibil să ajungi sub val, acolo unde se

13

Constantin P. Popescu

plămădesc furtunile, dar nu fi atât de naiv încât să crezi că poţi face tu, singur cum ești, treaba celui cu tacul.” Pășesc alături şi el se gândeşte la o posibilă maşinărie inventată pentru a păstra mâinile mereu calde; pregătite, antrenate, instruite — poate dresate, îşi spune — împotriva atingerilor altor mâini, atât de reci pe cât s-ar dori de fierbinți. Ar putea fi un mic și obişnuit animal, pe care îl ai alături în fiecare zi, care, pentru căldura lui îţi cere tăcut (poate chiar credincios) doar un blid cu mâncare. „N-a inventat-o nimeni”, îi spune lui G., care nu înțelege şi nu-i dă vreun semn că l-ar asculta. Fredonează fluierând încet Fiir Elise şi nu se aude nici un ecou, deşi strada e pustie. Ba da, un lătrat îndepărtat într-o curte, ca un răspuns ce îl face să zâmbească, ştiind că G. nu-l vede din pricina serii. Le e frig și țin mâinile adânc vârâte în buzunare. Fa freddo, Alfredo. Fumul ţigării lui, uitată într-un colț al gurii, se împletește cu aburii respirațiilor și are impresia unei stranii înfrățiri cu G. Merg alene pe trotuarul umed, pas cu pas, fără grabă. „Uneori e atât de bine să nu se întâmple nimic”, spune G. „Îi înțeleg: să nu mai tânjeşti spre nimic, să nu mai ai către ce tânji, ca ei. Au totul şi sunt sortiți doar pedepsei uitării, fără să ştie cât de zadarnică le e zbaterea gălăgioasă, fuga de jocul plictiselii, de parcă ar vrea o vacanţă în nesfârşita lor leneveală. Ei au uitat chiar şi că aşteaptă, că aşteptau demult. Sunt ruine la fel de provizorii ca trupurile, asta e o dramă, dar ei n-o ştiu. Discută, discută. Fac afaceri de miliarde şi uneori un infarct, de la vestea vreunui

14

Povestiri din... Litere

faliment. Unii din ei au eroismul (bine lăudat de toate ziarele) al unei decente sau zgomotoase sinucideri, fără să afle până la urmă decât că orice respiraţie produce acelaşi efect. Totul e doar o chestiune de răbdare. Restul? Sunt doar mulțimi aflate sub opinii publice, făcute publice, ca monezile de pe masa lor de poker. Și sunt multe, multe de tot.”

G. îi cere apoi o țigară şi o aprinde. Lumina brichetei îi face ochii să pară strălucitori, deşi n-au băut încă NIMIC, nici măcar o picătură, ştiind că merg la petrecerea prietenilor, unde vor avea de băut din belşug. Pe cheltuiala casei, ca de obicei, dar ei nu se sinchisesc din cauza asta. Profesorul trăieşte surprinzător de modest din pensie, părând a fi mulțumit pentru vecie, iar el scrie cărți, ca şi cum lucrul ăsta ar avea vreo importanţă. „Prieteni, zic17”, spune G. „Cei mai de temut duşmani. A gândi, ehei, ăsta e acolo un privilegiu rar, ai grijă, prietene! Niciodată nu ţi-l vor îngădui. Opinia publică, atât, asta e masca și nici nu ştii cât de grotească devine lumea când toate măștile cad. Nu, nu-ți doreşti să știi asta, deși scrii. Ce e dincolo de ei? Un gol, un vid prea plin, ca să spun aşa, atât de plin încât dă pe dinafară. Care cuvânt îți mai supraviețuiește, scriitorule? O, luciditate, cum poți ucide! De ce? Eşti numai un creier înfierbântat, vor spune şi te vor secătui, flămânzi cum sunt, de toate fierbinţelile tale. Sigur te vor întreba astă seară de ce n-ai lăsat-o pe eroină să moară ucisă înainte de a i se sinucide soțul, asta le-ar fi plăcut, crima, e din pasiune, mult ar mai fi de discutat, da, da. Şi ele, doamnele — așa-zisele

15

Constantin P. Popescu

lor soţii — te vor asculta atent, sorbindu-te complet, odată cu lichidul din pahare, care le ameţeşte şi le face să se întrebe doar cât de bun eşti tu la pat. Doar asta, scriitorule, doar asta. Cărţile, ha, ha, ce glumă!”

G. râde, scoțând ca un dragon aburi pe nări. „Pe urmă, văzându-te apărat de mine, te vor abandona și mai înfierbântate pentru saxofonistul de serviciu astă seară.” G. pare un învingător de a cărui protecţie el are impresia că se bucură. „Afacerile lumii sunt un mare microb. Să-ţi spun 0 poveste, scriitorule. Aici, în lumea unor hiene, cineva caută scriitorii cu talent. Îi descoperă prin concursuri, angajând nume sonore ale momentului, pentru juriu şi altele. Fii sigur, au banii necesari și planul e foarte bine ticluit, ai să vezi. Câteodată îi găsesc, chiar îi şi plătesc, dar numai la început. Pe urmă, sub pretextul unor sesiuni de creative writing (aşa se vor numi) la munte, îi răpesc din lume şi, după un oarecare timp, în locul lor, actori prezentabili lansează cu zgomot cărți care devin celebre. Undeva, departe, în locuri bine păzite, cei cu talent scriu sub tortura înfometării, neprimind hrană decât în schimbul unor producţii din ce în ce mai bune, nu-i aşa, ba chiar cu adevărat geniale.” G. tuşeşte uşor şi aburii suflării lui par să ofteze. „Ceilalţi, în servicii bine tăinuite, au doar grijă să descopere mereu alte şi alte talente. Editura prosperă, poliția nu găseşte (nu poate!) o legătură cu cazurile de dispariţii reclamate doar câteodată — scriitorii sunt singuratici, o ştii și tu — şi ajunge să fie cea mai de temut, fără concurenţă. Cărţile au cu adevărat valoare și cititorii

16

Povestiri din... Litere

le aşteaptă cu sete. Totul iese la iveală din neglijenţa unui actor, care nici măcar nu citeşte cartea pe care oferă cu generozitate autografe. Nu ştie să răspundă la întrebarea unui ziarist, precis adresată la subiect şi personaje. Ziaristul intuieşte frauda şi, ajutat de un puști grav bolnav de calculatoare, reuşeşte să penetreze în computerele firmei. Când poliția descinde în tabăra ascunsă bine în pădurea altei țări, găsesc doar câţiva muribunzi pe cale de a înnebuni. Ceilalţi fug, directori, secretare, paznici, toți sub un jurământ al tăcerii — care aici chiar e de aur. Ce zici de subiect, scriitorule? E tare, nu-i așa? O să-l povestesc astă seară la petrecere şi fii sigur că vor fi cât se poate de atenți, ba chiar interesaţi. Povestea e fantezie, însă până şi tu îți dai seama că unora s-ar putea să le nască idei.”

Nu spune nimic. Știe. O zi, apăsătoare fără a şti bine prin ce, o zi în care nu puteai decât să te simţi din ce în ce mai mic. ȘI totuşi doar o zi, o singură zi, pe care oricât de mult ar fi dorit să nu o aşeze în memoria lui, nu reușea, se încăpăţâna să rămână acolo, ascultând şi tăcând, ca o apăsare niciodată ştearsă. Poate aste îi e pedeapsa de scriitor, cine ştie. „Da, da”, îngână G. pentru sine. Cine ştie la ce se mai gândeşte filosoful din el, care totdeauna a luat în mâini jocul acestor petreceri, reuşind ca nimeni altul să fie şi implicat şi detașat în acelaşi timp. „Respirând aburii frigului la fel ca şi câinii. Au sângele la fel de roşu și îi doare la fel. Bogaţi şi săraci: în prăpastia asta dintre ei vă găsiți voi, scriitorii, artiştii. Vai de capul vostru

17

Constantin P. Popescu

de rătăciți”, spune G. „Ai grijă, scriitorule, sarea succesului face setea şi mai ucigătoare”. De asta se înțeleg. A simțit încă de la început ochii ei negri privindu-l până în adâncul nepătruns al fiinţei lui, în locul unde își plămădește scrierile şi pentru asta a dorit întotdeauna să-i fie recunoscător. A vedea ideile înainte de nașterea lor, poate asta îi e menirea în viața lui. Niciodată nu l-a însoţit la aceste petreceri şi se bucură pentru asta. G. are cumva dreptate, odată scrise parcă sunt ucise, deşi rămân scrise pentru ceilalți. Un orgoliu mic şi atât, ca o ploaie cu soare. „Şi e aşa de uşor”, spune G., „trebuie doar să-ți priveşti gesturile cele mai mărunte, reflexe aproape, ca să le vezi. Să simţi că te reprezintă cu întreaga conştiinţă a inimii tale. Până la urmă, suntem fiecare doar o măsură a dragostei de oameni şi atât.” Pășeşte înainte, învăluindu-se în aburul respirat şi în fumul țigării ca într-o adevărată mărturisire. Cărțile: cine ştie dacă nu cumva nisipul nu e altceva decât pulbere de cărți, deşertăciune a deşertului de ruine provizorii, nu doar cristale de siliciu sau altceva, la fel de răsfoite de vântul niciodată liniștit. Această oarbă umanitate se trezeşte mereu, ori prea târziu, ori prea devreme și din desincronizările astea nu mai rămâne nimic de înţeles. E lumea celor bogaţi, care îşi închipuie că pot conduce o lume (,„Auzi, o lume!”, spune G.) şi că merg drept spre o destinaţie. Îşi îngrijesc nimicul, păstrându-și orarul petrecerilor, care se preschimbă totdeauna în orgii, cu aceeaşi nesfârșită oboseală, aceeaşi uzură şi

18

Povestiri din... Litere

îndepărtare a vieţii. Noapte cu furtuni stârnite după dorinţă, în ore în care sevele vieţii dorm, lipsite de vlaga unui răspuns. Această infinită sete, pe care nu o pot stinge nici cu tone de alcool, nepotolită de nici o mângâiere, de nici o altă atingere decât a unor mâini reci, fără viaţă, fără sânge, oricât de posesive ar părea. O lumină care întunecă. Şi în toată această petrecere a singurătăților ascunse, el şi profesorul G., doi călători aşteptaţi pentru a fi puși la zid de ochii lor flămânzi de noutăţi. Da, ei le pot aduce lucrurile acestea, o știu bine amândoi, dar nu se simt din pricina asta mai bogaţi, ci dimpotrivă, mai mult secătuiți de viețile lor, despre care ei toţi ştiu că sunt încă vii, poate adevărate şi deosebite, deşi ei sunt doar doi singuratici. Ceilalți, nu. Între toate aceste dialoguri frânte, fără țesătura aripilor îngereșşti ale cuvintelor, cineva trebuie să fie lucid, cu adevărat singur, având acest nemăsurat curaj, privindu-i pe toţi aceşti gălăgioşi, plini de capricii şi bani, pe toţi cei care fug, fug întruna, doar spre a se regăsi cu totul singuri, neajutorați de nimeni — fără să afle asta decât în ultima clipă, când nu mai e nimic de făcut în afară de respiraţia finală, la fel de veşnic însetată de aer, de viaţă —, așa cum el şi G. sunt singuri din alegere și poate din înţelegeri nemărturisite. Da, abia atunci luciditatea ucide. EI scrie şi spune cât poate de clar lucrurile astea. G. ştie, ştiu şi ei, dar nu, asta e doar literatură, un joc de societate şi uneori de interese şi bineînţeles de bani. Nu, nu le e necesar să fie acolo şi totuşi merg alături spre un spectacol în care sunt

19

Constantin P. Popescu

diferiți numai pentru că poartă în loc de măști propriul (şi incredibilul) lor chip. „Vesti la giubba”, spune G., „am ajuns. Vei vedea — și vor vedea — contrastul dintre smoking și haina obişnuită. Vei vedea — și vor vedea — cum comedia lumii durează peste orice ruine, oricât de provizorii ar fi.” Fără umbra pălăriei, G. arată luminii de la intrare un surâs şugubăţ, pe care el îl simte a fi unul cumplit de trist. „Nu scrie cărți grele, scriitorule, ci ușoare ca aburii alcoolului, că astea le plac. Altfel, riști să mori de foame, cu atât de puţini cititori care le pricep. Sst, acum, odată sosiți aici, lucrurile astea se tac.” Şi dorinţa lui de a-i cere iertare pentru a nu-i fi fost alături, lângă ochii negri, obraz lângă obraz, atunci când ea l-ar fi vrut, fără a şti nestinsa sete de care e nevoie pentru a cunoaşte un lucru simplu şi de neexplicat cum e apa, deșertul necesar și buzele — poate şi ale ei — arse, unduirile nisipului fierbinte care produce halucinaţii, încinsele tălpi, călcând la nesfârşit aceste aspre suprafețe mobile, în care te străduieşti din greu să nu te scufunzi, care seamănă oricăror închipuiri, chiar şi oamenilor, cerșindu-și doar stropul de apă lipsind pe vecie. Acolo, un singur soare e singura lumină şi lipsa lui preschimbă nopţile în ger. Această culoare a tuturor culorilor, imposibil de zugrăvit, de scris şi descris. E doar în simţuri, în toate, stând întinse, ca niște corzi gata să plesnească, dezvăluindu-şi astfel doar cerului cântul adevărat, niciodată auzit. Uneori, vântul. Apoi, nisipul se pliază, iar Şi iar, în ruine veşnic provizorii. Ca oamenii. Ştie

20

Povestiri din... Litere

că orice plajă e doar o fericită întâlnire a deşertului cu apa, a scris o singură dată despre asta, în povestea despre ei, primul lui roman, niciodată repetat, pentru care a primit un premiu. Poate I-a ucis scriindu-l, însă toate astea nu au atras atenţia nimănui. Profesorul, da, el i-a spus. G. este acolo singurul lui prieten, care a mers la luptă în timpul războiului la fel de liniștit cum merge astă seară la petrecere. Ştie că lui aşa îi e scris, să scrie despre toate astea și să fie înțeles doar după puterea fiecăruia de a îndura acest joc, de a-l simţi și poate de a-l trăi.

„Litere”, anul XVI, nr. 4 (181), aprilie, 2015

21

IERI

Suddenly,

I'm not half the man 1 used to be There's a shadow hanging over me Oh, yesterday came suddenly.

The Beatles - Yesterday

Au plecat cu toții abia când începuse să se lumineze de ziuă, după o distanţă de numai o noapte sau de numai un întuneric, obstacol de neînvins, imposibil de trecut înapoi. După toate cele văzute, Emil se simte mai obosit decât cei care petrecuseră acolo şi nu izbuteşte să se gândească decât la întâmplările vieții - micile sfârșituri ŞI începuturi ce îi alcătuiesc dansul - care se înlănţuiseră pentru el cu o seară înainte, când pașii şi gândurile îi fuseseră însoţite pe străzi de liniștea unui cântec fără sunete, neauzit de nimeni. Avea în minte la plecare doar misterul nerostit al ochilor pisicii lui - felul ei de a-i spune la revedere - şi nu se gândea decât la dificila sarcină de a-l cuprinde în cuvinte în seara aceea, ca de altfel şi în multe altele. Călăuzit de vechiul cântec, neinvitația la petrecere nu l-a surprins decât prin zarva îndepărtată din colţul de oraș către care fusese atras de zvonul muzicii de dinainte de război, auzindu-l cu întreruperi printre strigătele de bucurie ale unor bărbaţi

22

Povestiri din... Litere

şi ale unor femei, de parcă echipa lor favorită ar fi înscris un gol într-un nocturn meci de fotbal. Bine, dar muzica? se întrebă Emil pe când se apropia, ştiind că nu poate intra, că el trebuie să participe doar din umbra colțului de grădină unde nu ajungea lumina nici unui felinar. Tangoul argentinian părea să nu aibă sfârşit, ca și ieri, deși trecuse mult timp; îşi simţi inima bătându-i lin, calm, nu ca în serile când ochii îi deveneau parcă mai strălucitori ascultând măsurile aceluiaşi vechi tango pe care nu-l dansase niciodată. Respira aerul îmbătat de parfumuri amestecate, de trupuri înlănțuite şi diferite feluri de vinuri şi fum de țigară. larba din fața semeței reşedinţe fusese tunsă și puseseră o podea de scânduri curate care răsuna asemenea unei scene sub paşii celor ce dansau. Ritm şi flăcări, rochii albe, roșii și smochinguri negre, păr lucios şi pieptănat cu cărare perfectă, toată atmosfera asta de bal din anii '30 îl fascina. Trecea de pe o parte a vieţii lui - cea singură - pe cealaltă parte, ca şi cum ar fi traversat deodată un pod peste vreme şi ocean, înțelegând aproape uimit că acest lucru e cu putinţă: şi mai ales să se simtă în două locuri deodată, ca şi cum ar fi jucat într-o piesă de teatru păstrând încă amintirea de ieri a actorului viu. Și totuși, Emil doar asista la petrecerea ce devenea din ce în ce mai zgomotoasă şi mai veselă - în același timp la fel de mult a altora - pe măsură ce paharele se goleau şi muzica rămânea în albia râului ei de ritmuri. EI s-ar fi vrut mai degrabă într-o cârciumă sărăcăcioasă de periferie, dar se afla deja aici, cu ei, dansatorii, însă nu lângă ei. Și poate

23

Constantin P. Popescu

că era mult mai bine așa. Noaptea era atât de senină încât nu reușiseră să ascundă stelele de deasupra felinarelor din față. Casa era mare, cu o scară în două spirale laterale care conduceau către aceeași uşă înaltă. Pe trepte se afla un covor albastru închis, de culoarea mării în nopțile cu lună. Bărbaţi și femei discutau aprins în grupuri, se desprindeau uneori mână în mână spre ringul de scânduri curate, muzica nu părea să dea semne de oboseală și Emil și-ar fi dorit să iasă în lumină și să danseze alături de ei, să fie vizibil şi viu ca ieri, oricât de mult ar fi ştiut că nu e invitat şi că nu aparține grupului lor, care sărbătoreau cine ştie ce, doar ei, nu şi el, străinul, ca un agent trimis (încă nu ştia dacă nu dintr-o eroare) în misiune de spionaj. Copleşit de valul altui timp, cuprins de nostalgiile cărților amintindu-i Buenos Aires-ul, apoi de toate cele de care trebuise să se despartă din pricina timidității lui în faţa valurilor zgomotoase ale vieții - care îl purtase mai degrabă pe trotuarul trist decât pe cel vesel - Emil privea sărbătoarea cu ochi strălucind de lumină, de același mister cuprins în ochii pisicii dar niciodată în cuvinte, prezent şi totuşi lipsind. Putea învinovăţi lămpile aşezate din loc în loc și mai târziu se temu că va fi surprins şi alungat, mai cu seamă atunci când îmbrățişările se ascunseră din ce în ce mai des printre tufe de trandafiri şi printre şoapte despre care nu înțelegea decât că sunt acoperite de rumoarea glasurilor, de muzică şi de unda unor iubiri provizorii cât o noapte. Puse totul pe seama tinerilor care se aprinseseră din cauza muzicii, a dansului şi a ritmurilor roșii și

24

Povestiri din... Litere

înflăcărate. El, martor tăcut, lăsă totul să curgă, cuprins de uimirea momentului apropiat al zorilor, când lumina dimineţii avea să dezvăluie cântul altor păsări - nu ştia cât de mult dormiseră după atâta zarvă -, când aripa zilei avea să închidă cu totul ziua de ieri şi pleoapele prea ostenite după visul sărbătorii. Ştia că vor fi atât de adormiţi, de amețiți de petrecere încât nimeni nu-l va împiedica să urce scara spre intrare, pe covorul albastru, cu pași tăcuţi ca ai pisicii lui, să pătrundă în culisele unui teatru viu şi festiv şi să fie uimit de plânsul tăcut, de legăturile desprinse ale atâtor obiecte risipite peste tot, de îmbrățişări desfăcute, frânte aproape de zori, la sfârşit. Adierea dimineții va înviora perdelele albe ale ferestrelor deschise spre noua zi, pe zidurile bogate va privi resturi fugare de umbre care îşi vor căuta adăpost printre picturi imobile; paharele goale împrăștiate - unele în cioburi - vor străluci în primele raze ale soarelui. Muzeul sărbătorii lor e acum trist și pustiu, au secat oceanul viu al unei singure nopţi. Covoarele - mototolite, ici-colo o mănușă albă sau o floare ofilită căzută de la reverul unei haine. Farfurii cu gustări pe jumătate atinse, instrumente muzicale fără solist şi undeva departe, în locul unde Emil ascultase (ori poate visase fără să ştie) toată noaptea, glasul cristalin al unui graur. Rotindu-se şi coborând pe ringul de dans, al cărui centru păstra urmele pașilor înflăcărați de ritm şi pasiune, un stol de porumbei, ciugulind firimiturile pierdute ale unei nopți care li s-ar fi părut altora la fel de pierdute. Chemat de un cântec, venind purtat de nici o răzbunare, poate numai

25

Constantin P. Popescu

de iertări, Emil cunoaşte locul acesta al odihnei tuturor vânturilor dar nu şi al zilei de ieri. Duce alături de el o umbră bogată de tristeţi, unele ale lui, altele nu. Îi sunt singurul sprijin, singurele lumini în noaptea petrecerii celorlalți. Au plecat, uitându-şi sărbătoarea și furia voioasă cu care veniseră să muște din viață, din viața altora, poate şi a lui, fără să rămână cu nimic altceva decât cu osteneala și cu amintirea, dar Emil e sigur că undeva trebuie să trăiască cineva căruia sărbătoarea nu-i fusese permisă, singura lui menire fiind poate aceea de a păstra în echilibru o balanţă cu bucuria pe un taler și cu tristețea pe celălalt, deși încă nu crede că el este acela. Sărbătoarea lui s-a sfârşit încă de ieri, înainte de a începe totul şi nimeni nu vede - poate din pricina oboselii de după petrecere - că nici el nu este deloc odihnit, dimpotrivă, că oboseala lui este aceea a unei vieți trăite şi pentru ei toţi, sub strania impresie a multiplicării timpului sau poate a simplei lui imaginaţii, care vizitase Buenos Aires-ul odată cu dansatorii de tango fără ca nici unul din cei care nu-l invitaseră la petrecere să-l fi împiedicat. Şi poate că era mult mai bine așa, să nu contamineze veselia bine programată a petrecerii cu tristețea lui de ieri, acceptată ca un virus ce putea fi contagios. Durerile vin oricum aici, asta e sigur. Cândva, demult, cineva a compus un cântec şi secretul lui e doar acela de a-şi fi purtat - ca pe o cruce - melancoliile nopții până în lumina zilei. De asta poate nu-l invitaseră, nu voiau decât dans, veselie şi o distracţie, o erupție albă a acestui vulcan de emoţii strălucind în întunericul nopții,

26

Povestiri din... Litere

captivi de prea mult timp între ridicările şi căderile unei vieți ce le devenise rutină. Și pentru a se reîntoarce mereu acolo, la ţărmul de ieri. Pleoapele îi sunt adânci de insomnii, acoperind vise la fel de adânci, dar nimeni - nici măcar pisica tăcută a misterului - n-ar fi fost în stare să spună dacă nu cumva tocmai el îi ajutase pe toți să trăiască din plin toată nebunia frumoasă a nopții trecute, ajungând tăcut şi singur până în zori, călător prin sărbătoarea nenumăratelor zile de ieri şi simțind deodată alături un cântec însoțindu-l credincios ca o umbră.

„Litere”, anul XVI, nr. 10 (187), octombrie 2015

27

FÂNTÂNA

Am fost de când mă știu, ca şi tata, miner. De la o vârstă fragedă, însoțindu-mi părintele, am scormonit măruntaiele pământului, la început după cărbune, apoi, după ce am plecat de acasă, după aur, cupru sau diamante, pe diverse meleaguri pe unde m-au purtat pașii de-a lungul vieţii, în căutarea unui trai mai bun. Am încă o sănătate bună, deşi, după atâția ani în adâncul pământului, lumina zilei e câteodată greu de suportat pentru ochii mei, obişnuiţi cu semiîntunericul galeriilor şi cu praful de minereu. Pulberi de toate felurile mi-au pătruns în plămâni, în piele şi în oase, de parcă şi eu ar fi trebuit să-mi primesc planeta în trup, aşa cum mă primea ea pe mine. De la o vreme însă, oricât aş crede eu că m- am obişnuit cu munca asta grea, am senzația că n-o mai pot duce mai departe, ca şi cum pântecul mamei-pământ, a tuturor, de altfel, m-ar simţi ca pe o înghițitură greu de mistuit. Cred şi eu, noi, oamenii minelor şi nu numai, îi scotocim măruntaiele fără milă. Știu că acolo, jos, în pământ, nu se află infernul; dimpotrivă, e mult mai mult loc pentru el la suprafață, în plină zi chiar. Pe cei de acolo, din galerii, pământul îi primeşte cu o blândeţe caldă, pe care noi, nu toţi, o simțim. Tot așa, săpând în carnea lui, am început de ceva vreme să-i aud respirația

28

Povestiri din... Litere

domoală. Apoi, din ce în ce mai des şi din ce în ce mai aproape, o tuse pe care o auzeam parcă în mine însumi, deși ştiam că e a mamei pământ. Ortacii mei nu-i dădeau importanţă. Râdeau şi-mi ziceau că aud voci. Vocile inspirației, ziceau ei şi eu nu-i luam în seamă, dar, după cei peste douăzeci de ani în adânc, chestia asta cu vocea m-a făcut să iau hotărârea de a mă opri, de a lăsa mineritul pentru alţii, mai tineri. Însă nu înainte de a fi coborât pentru ultima oară în cotloanele minei, în căutarea plămânilor planetei, pe care-i auzeam cât puteam de clar tuşind cu adevărat.

Aşa, într-o seară, la ieșirea din schimb, am rămas singur în galerie, ascultând atent. Intrarea în mină se închidea noaptea, ventilația se oprea până în zori și pentru câteva ore se făcea linişte deplină. Era o seară cu lună plină, când vocile camarazilor se îndepărtau, dar celelalte, care erau sursa glumelor lor, se uniseră parcă într-un cor. Nu mai era nimeni acolo, deşi n-am exclus posibilitatea unei farse pusă la cale de ei. Ascultând, urmam instinctiv glasurile răgușite, ecourile pe care le revărsau galeriile pustii şi care mă înfiorau. Eram deopotrivă trist şi curios. Flacăra felinarului pâlpâi şi am rămas deodată în întuneric. Nu fusesem suficient de prevăzător să iau cu mine altă sursă de lumină, dar, din pricina beznei, auzul îmi deveni mai ascuţit. Respirațiile mi se uneau cu cele ale pământului. Năduşisem şi îmi era sete. Am luat o gură de rachiu din plosca pe care o aveam întotdeauna cu mine acolo, jos. Nu eram singur, simțeam asta cu certitudine, dar prezenţa ce mă însoțea nu se lăsă

29

Constantin P. Popescu

văzută, nici nu aş fi avut cum, fiindcă era întuneric. Pipăiam pereții unor galerii neexplorate sau lăsate în paragină. Scânduri putrede și umede păstrau tunelele încă nesurpate, dar aerul se putea respira. Șobolanii sau poate alte lighioane îmi dădeau târcoale în adâncurile rămase în părăsire, deşi nu mă temeam de ele. Curenţi de aer îmi răcoreau fruntea şi eu i-am urmat, călăuzit de o chemare venită din adânc. Apoi, după pași nenumărați prin galerii care se lărgeau — îmi dădeam seama de asta din ecouri şi curenţii de aer — am simţit că încep să urc şi că nu mai era decât un singur tunel de străbătut până la nu ştiam care capăt. Hotărât, zărind o geană palidă de lumină, am păşit înainte, fără a uita gândul că timp de atâția ani nu fusesem decât o înghițitură amară pentru măruntaiele bietului pământ.

Urmam lumina palidă a tunelului, care părea să coboare odată cu mine din cerul către care urcasem greu din subsoluri uitate. Lumina creștea cu fiecare pas pe care-l făceam şi izvora dintr-o pardoseală strălucind la fel cu cea mai netedă oglindă posibilă, cum e poate numai cea cosmică, singura oglindă a consecințelor din univers. Lăsasem în urmă noroiul din mină, umezeala şi răcoarea care mă pătrunseseră. Am ajuns într-o sală mare, rotundă, lipsită de plafon, cu o fântână şi statuia unei zeițe necunoscute în mijloc. Ziduri de piatră, înalte, închideau castelul acesta fără alte intrări din afară. ÎL simțeam a fi ascuns între copacii bătrâni ai unei îndepărtate păduri, greu de descoperit. Sunetul apei curgând lin, lucitoare de stele, era singura muzică pe care

30

Povestiri din... Litere

o auzeam şi zâmbetul parcă etern al statuii dăltuite în piatră albă, şlefuită, îmi părea de-a dreptul amețitor. Am pus surpriza asta pe seama emoţiei şi oboselii.

În urma mea se închise, fără să bag de seamă, fără zgomot, uşa pe care intrasem, chemându-mă după îndelungate căutări; uşa care, odată închisă fără ştirea mea, mă rupsese de un întreg trecut pe care-l purtasem ca pe o povară mulţi ani. De jur-împrejurul sălii de sub cer zării alte douăsprezece uși care, deși închise în orfevrăriile lor de argint bogat, strălucitor, mă chemau prin semne care-mi păreau încărcate de o magie străveche. Ştiam însă că abia aici evadasem din trecut. Nu-l mai aveam; păstram numai cicatricile unor răni nevindecate, din vremea când zeii tăceau cu desăvârşire şi când rugăciunile încă se rosteau în cuvinte. Ajuns acum până aici, nu aveam decât un cer de stele deasupra şi altul - același - aşternut la picioarele mele, oglindindu- se în lumina care curgea ca un izvor blând. Pluteam lin, fără să simt oboseală şi greutate, către zeița fântânii, plămădită în sala rotundă de mâinile binecuvântate ale cine ştie cărui geniu necunoscut. În sala aceasta largă, imensă, nu mai simţeam apăsarea unui trup, după nesfârşitele treceri prin greutăţile picioarelor, ale mâinilor şi câteodată, destul de des, parcă prea des, ale frunţii. Ochii mei nu se acoperiseră încă de ceața uitării celei veşnice; îmi aminteam de oamenii-meduze din mlaștinile de pe drum, de oamenii-şobolani din subsoluri, de oamenii-tigri, de oamenii-lupi, întâlniți prin birourile şi instituțiile planetei mele, şi a lor, de

31

Constantin P. Popescu

altfel, îmbrăcați ca și mine, vorbind ca şi mine, fără să izbutească să-mi spună nimic. Foarte rar, de oamenii- oameni, ca şi cum ar fi fost o specie pe cale de dispariţie. Şi, oricât de bine ştiam eu că şi acolo fusese cândva primăvară, ei încă nu vedeau. Forme noi în tiparele vechi ale vieţii, ei nu puteau şti cum soarele descătușase atunci pământul şi mugurii din ghearele îngheţului, care părea nesfârșit şi atotputernic. Da, fusese şi pentru mine primăvară, în anii de demult, acum din ce în ce mai mici, mai mărunți, pe măsură ce se adunau în urma mea, ca vagoanele unui tren lung. Anii nu mai aveau durata unei singure zile pentru un nou-născut, de exemplu, și aveam senzaţia sigură că trenul meu ajunsese la destinație, că aici trebuia să se oprească pentru vecie, odihnindu-se, iar ei trebuiau să treacă peste largi baraje de timp, dincolo de care eu izbutisem totuşi să trec, mai departe, mereu mai departe. Mă vedeau, mai mereu, însă nu şi aici. Mă căutaseră și mă vânaseră cu toții la fel, dar eu scăpasem întotdeauna, până acum, până în locul acesta unde nu mai existau cuvinte și muzica nu mai era aceeaşi. Îmi lăsaseră din belșug amintirile lor, ca pe singurul lor reflex, ori de câte ori mă întâlniseră: gheare, dinți ascuțiți, muşcături și lovituri şi furii fără sfârşit, mereu aceleaşi, reînnoite în fiecare primăvară. Cuvinte care se însemnaseră pe pielea trupului meu, îndemnându-mă totdeauna să plec. Semnele rămăseseră numai acolo, nu Şi în spirit, pe care ei îl voiseră ca pe cea mai rară și dulce hrană, ca pe cel mai jinduit vânat, căutându-l dedesubtul hainelor mele de carne, la fel cu a lor; reușiseră să-mi

32

Povestiri din... Litere

sfâşie numai pielea, nefiindu-le îngăduit să ajungă la ceea ce ei nu puteau recunoaşte, ci doar adulmeca. Era cât se poate de simplu: nu-mi puteau lua ceea ce eu le dăruisem, de parcă semințele lucrării mele pentru ei căzuseră pe un ogor sterp, fără a rodi. Deşi erau lacomi şi iuți în mișcări, ei nu mă puteau prinde. Fusesem totdeauna în mișcare, cel mai adesea una rotundă, ca sala în care ajunsesem. Înţelegeam asta abia acum. Anii mei, vârsta mea, lungile veacuri pe care le trăisem în adânc, nu clintiseră stelele oglindite aici decât cu mici fărâme, cu imperceptibile firimituri de spațiu și timp. Era liniștitoare această înșelătoare certitudine a cerului, mai ales în nopțile lungi, cu lună plină, când zeii tăceau. Încă mi se păreau nemișcate, din perspectiva clipelor mele scurte, atât de apăsătoare prin numărul de vagoane ale trenului meu, căruia nu-i mai puteam zări locomotiva, NICI gara sau semnalul pornirilor. Știusem dintotdeauna că nu este aşa. Ei erau oamenii-tigri, oamenii-meduze, oamenii-şobolani şi alte specii de oameni, dar eu nu iubisem niciodată clasificările, cu atât mai mult cele umane. Oricât de multe veacuri le-aș fi vorbit eu în felurite semne, obosisem căutând, la rândul meu, o cât de măruntă formă de înțelegere în aceste făpturi zidite în trupuri fabuloase, complexe până la perfecțiune, fără ca ei să fie conştienţi de asta, dar bine cunoscute mie din călătoriile pe meleagurile anilor și ale planetei, din vise pe care ele, ființele acestea stranii, pe care poate chiar eu le plămădisem în somn, mi le întinseseră drept capcane. Ştiu bine că nu poţi visa decât ceea ce cunoşti deja. Vise

33

Constantin P. Popescu

pe care oamenii, pe jumătate ceață şi pe jumătate cruzime liberă, instinctivă, mi le trimiseseră ca pe nişte săgeți otrăvite, ori ca pe cântece ademenitoare, hipnotice. Ca pe cântecele sirenelor, deşi ei nu sălășluiau în ape. Da, le ascultasem chemarea, cântul trist, împărtășisem odată cu ei setea şi foamea nemărturisite, le urmasem fără teamă de riscuri. După mine, pentru mine au venit ei, până am hotărât să tac, mulțumind tuturor graiurilor şi cuvintelor pământului, pentru că-mi fuseseră dragi şi mă ascultaseră cuminţi şi supuse şi să merg mereu înainte, dincolo de orizontul barajelor de timp, sursa tuturor dramelor omenești.

Am ajuns, în sfârşit, deși nu există sfârşit. Mă odihnesc pe marginea de sub stele a statuii zeiţei necunoscute, privind pe rând, curios încă, cele douăsprezece uşi, aşezate circular alături, care mă aşteaptă după o călătorie istovitoare şi dureroasă. Mă întreb care din ele e uşa camerei păcii, care e uşa care deschide camera mărturisirii, a tainelor, a liniştii sau a expresiei. Şi încă atâtea altele. Semnele magiei celei vechi se vor a fi deslușite şi abia acum și aici mă simt în stare să le cunosc. Ascult liniştit poezia pură a izvorului nesecatei fântâni și mă gândesc că am destul timp să aleg, pentru că aici timpul adoarme odată cu mine.

„Litere”, anul XIX, nr. 10 (223), octombrie 2018

34

ROȘU (BALCON CU FLORI ȘI PISICĂ)

Nu înţelege bine care poate fi cauza iritării ochiului său stâng, pe care şi-l vede brăzdat de vase de sânge în oglindă. Poate e de vină clorul din apa de duș sau cine ştie ce ingredient al şamponului. Ochiul drept pare să fi rămas normal, la fel de alb ca zidul din spate, pe care oglinda i-l reflectă în jurul feţei şi atunci se gândeşte că doar lumina becului îl face alb, deşi i se pare ciudat să rămână alb şi când lumina e stinsă. Privindu-şi atent albul ochiului, totul pare să se revolte, inclusiv ulcerul de primăvară și nu-i este alături nimeni altcineva decât imaginea lui cu ochiul stâng înroşit, cu obrazul cenușiu după bărbierit. Ştie de ceva vreme că sunt unelte de tortură mai chinuitoare decât o oglindă, camerele de filmat, aceşti vampiri care te apucă, care îți prind în gheare câteva minute de viață, te arată în mișcările tuturor detaliilor și frâng timpul în bucăți dureroase. Nu poţi evada din ele, asta e tortura cea mai grea, ești într-un balon de timp ce pluteşte aiurea în vânt, fixat în tot felul de memorii virtuale ori fizice. Nu, nu poţi apăsa delete, camerele astea sunt de-a dreptul diabolice. Loţiunea after-shave şi mirosul ei care îi stârnește greață. Nu, nu are în preajmă pisica de pe balconul cu flori al prietenilor, acolo unde trebuia să meargă cu grijă pentru

35

Constantin P. Popescu

a nu-şi păta pantofii şi pantalonii de noroi, deşi drumul era de piatră şi de cele mai multe ori vizitele acolo duminica l-ar fi plictisit îngrozitor dacă nu ar fi fost pisicile. Trecuse ceva timp de atunci, acum albul și roșul ochiului îl împiedică să uite zăpada pe care o așteptaseră atât înaintea Crăciunului, când număra cu cei doi băieți ai familiei prietene fulgii de nea de pe balconul care vara era unul cu flori şi pisică, dar pe care îl acoperiseră cu o prelată de plastic ca să nu ningă înăuntru și nu-și mai aduce aminte numărul exact al fulgilor de zăpadă, dar ştie cât de cenuşii sunt acum ploile; şi folia aceea de plastic care se zbătea înaintea ochilor lor, părând vie în vântul rece al iernii. Atunci au hotărât că vor face o stea mare şi vor merge cu colindul și în cele câteva zile de la începutul vacanței fuseseră ocupați cu treaba asta. Cum să nu se bucure de staniolul strălucitor pe care îl găsiseră ca să învelească steaua de carton gros, pe care îl decupaseră destul de greu cu mâinile lor prea mici pentru o foarfecă aşa de mare (era a mamei), de icoana cu chipul Mântuitorului care le-a dat mult de furcă să o lipească exact, dar exact în centrul stelei, aproape că se luaseră la harță pentru asta, dar până la urmă negociaseră şi se împăcaseră, scopul era prea important şi nu-şi puteau permite să mai piardă vremea. În cele din urmă, chiar înaintea serii de ajun, beteala roșie de pânză apretată, pe care cel mai mic dintre ei o furase din cutia de lucru a mamei odată cu foarfeca, împodobi splendida lor realizare, desăvârşind-o. Și zilele din vremea aceea i se par acum lungi cum pot fi numai zilele de iarnă, altfel

36

Povestiri din... Litere

decât cele scurte ale verii. Au învăţat colindul și în seara de ajun au plecat. Nu erau mulți trecători pe stradă şi ei parcă s-ar fi temut puţin, aventura asta se petrecea pentru prima dată şi când a apărut pisica albă unul din ei a tresărit, năluca ei de-abia se făcea zărită şi el a spus atunci că vor avea noroc pentru că nu era neagră şi chiar avuseseră. Târziu, la numărătoarea mărunțișului şi a bunătăților primite, îi uimise belșugul stelei lor. Sigur că se certară din nou, cu mai multă furie, dar împărțiră totul cu bine, fiecăruia după voce şi contribuție la zidirea şi confecţionarea stelei. Părea să le zâmbească Isus în seara de ajun, deşi cel mijlociu spuse că e doar o iluzie din cauza luminii de la reclame; auzi, cum să le zâmbească o poză de carton chiar și colorată? Are sânge pe deget de la zgârietura lamei de bărbierit şi își dorește doar să se odihnească de acest puseu aşteptat sau nu, ca întotdeauna, de ulcer de primăvară. Roşu e semnul său, semnul semaforului; roşu, oprire şi gata. În primăvara care a urmat... De ce oare atunci, pe vremea balconului cu flori şi pisică, toate culorile erau atât de vii nu poate spune, îl sâcâie stomacul ăsta și acum toate culorile sunt două, roşu-roşu şi cenuşiu-cenușiu. Nu, mintea nu le mai poate asorta în niciun fel, sunt doar îngrozitor de două şi atât. Mai întâi ninsese în ajun, asta își aduce aminte. Dar după Crăciun a nins şi mai mult, vacanţa lor era frumoasă şi aveau bani pentru o mulţime de lucruri — dulciuri şi alte mici bucurii. Nu, nu izbutește să-și amintească ce făcuseră cu steaua, dar simte fiecare secundă a acelor ani în același fel în care camera de

37

Constantin P. Popescu

filmat îi invadase minutele sub un obiectiv cuceritor, indiscret şi necruţător, dilatându-le fără menajamente și farduri de scenă. E neapărat nevoie de o pastilă, merge la chiuvetă, paharul se umple și pastila e amară cum nui s-a mai părut niciodată, o înghite cu ochii strânşi şi simte vasele de sânge ale ochiului pulsând și chiar în clipa asta îşi aminteşte chiotul de bucurie când terminaseră de numărat banii și cel mai mic dintre ei aruncase steaua departe, în zăpadă, pe urmele deja acoperite ale pisicii albe, de parcă n-ar fi trecut niciodată pe acolo păşind nervoasă şi înfrigurată pe lăbuţe fără ghete. Și de ce doare aşa nu ştie, dar memoria nu iartă; și apoi, în urma ninsorilor abundente au uitat totul în joacă şi banii se terminaseră încă înainte de anul nou, așa că au mai rărit întâlnirile. Îşi aminteşte bine casa cu pisici, mereu altele, care 1 se așezau torcând pe stomac ca şi cum ar fi ştiut că o să-l doară încă înainte de diagnosticul medicului. Da, copilul acela nu putea arunca steaua prea departe; când s-au topit zăpezile, a descoperit-o ieșind la iveală stând pe balcon, încă nu puseseră florile la soare şi din cauză că era frig nici pisicile încă nu stăteau leneşe acolo, așa cum o făceau cu deosebită poftă vara. De atunci numise balconul acela balcon cu flori şi pisică, dar între timp acolo se mutaseră alți locatari, după ce prietenii lui emigraseră - foarte hotărâți, fără ca el să fi aflat vreodată de ce - într-o ţară îndepărtată şi luaseră cu ei toate pisicile lor colorate și blânde. Îi pierduse. Şi era atât de mult roşu demult, roșu ca sângele, ca zorile, ca trandafirii și ca iubirea, roșu, roșu, roșu... Și ochiul îl ustură, va trebui să

38

Povestiri din... Litere

îşi pună câteva picături de colir sau altceva şi 1 se face silă că totul e atât de cenușiu, de gri, că acest timp e unul al stingerilor, al nopții în vreme de ziuă, în care privirile răscolesc printr-o cenuşă jilavă, umedă şi bătută de rafalele ploii şi vântului, nu ca atunci; atunci vântul bătuse cu putere și fusese atât de uscat încât biciuise chiar și inimile lor de copii. Văzuse totul cu alți ochi după vântul acela părând cu desăvârșire sălbatic, perfect de sălbatic şi prăfos. Un deşert. Văzuse chipul iconiţei scorojit sub straturile topite ale zăpezilor, beteala roşie fluturând zdrenţuită în vânt, refuzând să se rupă; toți refuzau să calce pe steaua stricată, deși se afla chiar în calea paşilor lor, nici măturătorii nu-i atingeau staniolul de-acum oxidat şi băţul care părea să-i fie singur sprijin sau rază. Nu, nu mai era la fel. Are probleme de când au plecat prietenii cu pisici. Mai zărise apoi o vreme resturile stelei fără să vorbească cu ceilalți despre asta. Ştia că și ei simt la fel şi că tac la fel. Își aminteau doar cum se topeau dulciurile în gurile lor lacome, dar nu înțelegeau - n-ar putea înţelege nici acum, oricâte pastile de stomac ar înghiţi -, de ce beteala roșie nu se topea în apele ploilor care au urmat, în anii trecuţi și în bătaia vântului. Doar trei-patru luni, numai atât, câteva clipe ce lăsaseră riduri adânci pe poza din centrul stelei, încoronată încă de beteala roşie ca un fir de sânge scurs şi nedestrămat, aproape cu neputinţă de destrămat. Poate avea ceva magic şi el se temuse întotdeauna de magie. Alungase, uitase doar pentru a-şi aduce aminte, ca şi imaginile astea filmate cu unealta de tortură. Urmase

39

Constantin P. Popescu

Paştele şi nici măcar ouăle vopsite în roşu nu le mai aduseră aminte de Crăciun și de stea. Și ea aşteaptă calm, răbdătoare, acolo, sub balconul redevenit balconul cu flori şi (cu o altă) pisică, un semn, ştiind că se va înălța în apele călătoare ale unei uitări interzise. Apoi, consecutiv durerilor, o nevoie imensă de a fuma, ştiind cât rău poate face asta, dar a scrie e o foame care te mână spre tot felul de excese şi are un fel de serviciu de făcut, fără alt şef decât memoria asta usturătoare, necruțătoare ca o durere de stomac. Plouă peste lume, peste fumul țigării lui şi undeva e un bec de alarmă roșie, ca şi cum n-ar şti că e totdeauna acolo, de pază şi avertizând. Avertizând ce? Nu, nimic nu se uită, a învăţat asta de ceva timp, de la un obiectiv rotund ca un ochi scrutător în detalii încuiate adânc, într-un blestem rotund şi vicios, fără nicio scăpare. Roşul interdicțiilor - nu fuma, nu bea alcool, evită grăsimile, excesele, să nu, să nu, să nu, să nimic! - şi al balanțelor contabile. Câinii străzii adulmecau cartonul stricat, ridicau piciorul şi după ce făceau ce ştiau ei mai bine plecau nepăsători spre alte mirosuri. Florile şi iarba crescuseră şi îngropaseră steaua în pământ. Nici măcar cei de la spaţii verzi - ah, durerea asta! - nici ei, era sigur că nu se atinseseră de ea. Poate o îngropaseră în taină fără ca el să ştie, cu un fel de respect păgân, sau poate cu vreun gest ca oricare altul. Reciclare, regenerare, dacă... Nu contează cuvintele, i-a spus editorul, ci doar înlănțuirea lor, ăsta e codul vostru secret, magica lor alăturare, ca un balcon cu flori ce s- ar putea alătura splendid cu o pisică, nu-i aşa?

40

Povestiri din... Litere

Asortează-le cu un pahar-două de vin roşu la o masă bună şi succesul e garantat. Editorul, vorbind mai degrabă pentru contabilul pe care îl crede cam nătâng în ale scrisului din pricina strictei lui meserii, nu pare să fi avut vreodată dureri de stomac sau nevoie de o vindecătoare pisică. Ori, poate dimpotrivă, numai de atât. Amintirile astea sunt grele ca plumbul norilor, cât cerul cu care a plâns fără să ştie de ce de fiecare dată când ploua, ca în blues-ul acela vechi, fhe sky is crying, grele cât o picătură de ploaie imensă, uriaşă, care te înghite la fel cum i-a înghițit blestemata aia de cameră de filmat minutele, viața și cuvintele în ea însăşi, în memoria ei, fără nicio putință de scăpare, de evadare. Nu, nu va mai putea scrie, să-i ia dracu şi pe editor şi pe contabil, nu ajută la nimic, nu vindecă ulcerul ăsta ascuns în cenușiul ploii şi al feţei proaspăt bărbierite, cu un semn mic pe obraz, roşu ca o operaţie chirurgicală neterminată; nu mai are niciun rost, o inimă a oprit mişcarea unei lumi şi pulsaţia roşie şi la fel de sonoră a unui aparat oarecare; pluteşte spre cer în balonul închis al unui ochi atins de o uşoară iritare a vaselor de sânge şi de atâtea violente şi dureroase imagini, dorite și mai mult nedorite, care pot fi puse pe seama clorului din apa de duş sau pe compoziţia şamponului. Un vulcan erupe invers, o stea explodează înăuntrul ei, un roşu de foc îngheţând într-un rubin şi atât.

„Litere”, anul XXI, nr. 7 (244), iulie 2020

41

PĂSĂRI ALBE

Je hais le mouvement qui deplace les lignes Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris. Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal

Și în toate acestea e firul de viață Intins între cer şi pământ. E firul cu neputinţă de frânt.

La jumătatea drumului către miracol - pelerinaj de bună voie, început odată cu o îndepărtată respiraţie - mi s-a ivit în cale un râu, un râu învolburat de ploile parcă nesfârşite ale ultimelor zile. Pășind pe drumul ud, în orele lungi, cenuşii ca norii umbrind pământul, toate picăturile ploii îmi păruseră cuvinte ce se năpusteau peste sufletul meu, asemenea unor învățăminte pe care le căutasem fără să ştiu, pe care le chemasem în tăcere cu fiecare pas şi cu fiecare oră scursă - şi scăzută - din singura mea viață pe acel drum. Nu le înţelegeam însă decât căderea, murmurul și şoaptele picurând vertical pe veșmintele mele ude, muiate demult sub apele ploii. Voci mici, alcătuind un cor, un cânt îndepărtat, trimis mie, singur ascultător, din altarul înalt al cerului. Poate că numai eu trebuia să le traduc, ca şi cum aş fi avut de ispășit cine ştie ce neştiută vinovăţie.

42

Povestiri din... Litere

Simţeam apropierea unei răscruci, în ciuda faptului că nu eram în stare să deslușesc nici nord-sudul şi nici est-vestul din cauza lipsei de semne; câmpia plată, netezită de vânt, fără recolte, purtând doar urma vagă, palidă a unei rectilinii poteci, pe care o creşteau mai departe urmele pașilor mei, nu lăsa privirii decât un singur şi circular orizont. Undeva, liziera palidă a unei fantomatice păduri. Mai aproape, țăruşii rari ai unui gard năruit. Departe, un plop singuratic. Ici-colo, bolovani bătrâni, mai mari și mai mici. Noroi peste brazde uitate, bocancii mei uzi, amintindu-i pe ai lui van Gogh. Cenuşiu absurd, uniform, fără vibrația vie a nici unei culori. Nici o ființă, nicăieri în pustiul în care ploua. Nici un ajutor. („Să nu spui niciodată Ajută-mă, Doamne, ci spune Simplu, mulțumesc, Doamne, că mă ajuți!”, mă învățase ciobanul bătrân, la stâna căruia dormisem cu câteva nopți în urmă, lângă focul pâlpâind şi sub o lună plină de mistere, ascultând suspinele oilor care visau liniștite.) Simţeam că sunt aici singura formă de viață, un om împovărat de amintiri, un călător ud care, dacă ar fi plâns, n-ar fi ştiut să deosebească lacrimile lui de stropii de ploaie. Poate, dacă aş fi ridicat braţele, aş fi simțit că pot sprijini cerul să nu se prăvălească de sus peste câmp. Nu făceam însă acest gest - încărcat parcă de o forță magică - păşind monoton ca ploaia, purtat pe cărare numai de paşi, de corul ploii și vocile de neînțeles ale stropilor. Și, între planurile paralele ale cerului și pământului, țesătura sclipitoare a picăturilor de ploaie, cuvinte lichide călătorind spre creștetul meu. Deasupra capului, sub nori, un vârtej de ciori care îmi

43

Constantin P. Popescu

ameţea gândurile şi paşii, urmărindu-mi-le de când începuse ploaia.

Trecusem, până aici, prin oraşe cu largi bulevarde mărginite de castani, pe trotuarele cărora se plimbau oameni veseli şi fericiți, îmbrăcaţi în haine curate şi noi. Ferestrele caselor luminau sărbători şi ei mă salutau cu bucurie. Mai erau acolo, poate în locuri importante pentru ei, statui împodobite de istorii pe care nu mi le mai aminteam. Apoi, privisem satele mici, răzlețite pe câmpie din loc în loc, cu casele lor adunate în horă, în jurul unei biserici de lemn cu turlă înaltă sau a unei vetre, ca o adevărată familie. Le ascultasem ecourile clopotelor, le simţisem căldura şi respiraţiile, le privisem coşurile cu fuioare de fum îndreptându-se către cer, trecând mai departe cu amintirea lor păstrată în mine. Aici, singur, în câmp şi în timp. Mai departe, mereu mai departe, chemat nu ştiu de ce sau de cine.

Şi această dezolantă metamorfoză, poate doar o rătăcire a minţii mele.

Apoi, deodată, înaintea mea se ivi râul, larg și învolburat de şuvoaiele ploii, neavând deasupra lui nici un pod. Priveam tăcut şi, fără să mă întreb de ce, simţeam că nu este un râu al curgerii cu sens unic, că nu este unul fără întoarcere. Ce fel de râu întâlnisem, pe ce tărâm necunoscut ajunsesem? M-am oprit pe malul noroios, răsuflând obosit. Mă însoţiseră până aici un stol de ciori flămânde şi neînţelesele semne ale mișcării lor pe cer. Se roteau pe deasupra capului meu, unindu-şi croncănitul cu şoaptele ploii. (Sa/ur, păsări albe!, îmi şoptea ploaia

44

Povestiri din... Litere

şi eu încă nu înțelegeam). Trăiam, respiram clipa în care trebuia să nu-mi mai pese de nimic, nici măcar de oboseală, de apa de ploaie, de frig, de căldură, de foame sau de orice altceva. De nimic, cu adevărat, nici chiar de o viaţă alcătuită din înlănțuirea nesfârşită a clipelor. Uimit încă şi ud până la piele, mi se părea că eu însumi sunt timp, cel din care se nasc toate clipele. Şi înțelegeam că viaţa în timp nu înseamnă nimic altceva decât trecere, ofilire, uzură, ruginire, putrezire, moarte şi, în sfârşit, închiderea cercului. Schimbarea planurilor paralele. Și, din nou, apa, ivită prin ploaia de sus, în râul pe malul căruia mă oprisem. Nu ştiu de ce, în momentul acela m-am gândit cu amărăciune că n-aveam să văd răsăritul de lună din pricina norilor, poate numai pentru că se întuneca și se apropia noaptea. O noapte de nepătruns, care mă prindea din urmă pe drum, lipind cerul de pământ cu adezivul egal şi uniform al întunericului, înainte să fi apucat să traversez râul. Curând, din toate acestea aveam să rămân doar cu imaginea negativă a stolului de ciori, păsări albe cântându-și plângerea pe deasupra a toate lăsate pe lume să fie. Chiar şi a trecerii mele spre noapte, în veşminte încărcate de ploaie şi de gânduri.

Am simțit că sunt, ori că sunt pe cale să devin, legătura tainică a trecerii apei prin semne, dincolo de nepăsătoarea risipă a stropilor de ploaie. Știam demult că apariția apei în orice formă, chiar şi în liniștea tainică a zăpezilor sau în bietele băltoace de pe trotuare, însemna o schimbare a vieţii. Ajunsesem, după un drum lipsit de sfârşit, pe tărâmul unde substanța apei îmi era botezul

45

Constantin P. Popescu

tăcut, cunoscut abia aici și acum, după îndelungi căutări şi însetări. lar ploaia, care-şi rărise stropii în ultimele ore, îmi părea că uneşte pentru vecie partea de sus a sufletului meu - niciodată altfel atinsă decât în preţioasele clipe ale apropierii dragostei şi ale morții - cu bunul meu trup, spălat de funinginea nenumăratelor țigări, fumate dintr-o iluzorie şi adâncă dorință de alungare a tristeților ce-mi păreau a fi veşnice, a melancoliei primite în dar la naştere din partea ursitoarelor mele. Rămase de atunci necunoscute, ele priveau, fără să fie văzute, drumul meu (oare numai al meu?) către miracol, un drum a cărui Jumătate fără puncte cardinale mi se aşternea înainte sub forma unui năvalnic torent, ale cărui încifrate propoziții eram dator să le desluşesc. (Dator: cui oare? Şi mai cu seamă de ce accepta această plată, în această formă neobișnuită, al cărei preţ eram gata să-l plătesc?)

Şi poate că nemuritorii, în veşnicia lor dintre strălucitoare şi reci oglinzi paralele, fără început, fără sfârşit şi fără trecere, îşi ridicaseră pentru o frântură de clipă pleoapele, redescoperind timpul şi fisurând astfel suprafața lichidă a uneia dintre oglinzi. Poate că își simţiseră ei înşişi nimicul etern şi se scuturaseră numai puţin de pulberea cenușii sub care-şi mocneau în veşnicie viața, un bulgăre de jar sângeriu, arzând încă, palid sub cenuşa tuturor lucrurilor, experienţelor, formelor şi călătoriilor. Poate că trăiau numai pentru acest nimic nesfârşit şi păreau morți pentru orice altceva, care n-ar fi putut exista fără ca ei să nu-l fi cunoscut dinainte. Poate visau drumul pe care-l

46

Povestiri din... Litere

cunoşteau ca fiind orice drum, de oriunde şi de oricând, poate plecaseră spre o destinaţie la care deja ajunseseră cu mult înainte de apariția însăși a ideii de plecare. Ştiau, cu siguranță, de unde pleacă şi unde ajung toate drumurile şi de asemenea unde se revarsă toate râurile. La fel cum ştiau unde se arată toate imaginile închipuite sau adevărate, în spațiul lor imaterial, aflat între oglinzile care le ocroteau nemurirea.

Indiferenţa lor, zeiasca lor indiferență, răceala lor, revărsate asupra oricărui sânge, asupra oricărei vieți şi asupra oricărui sacrificiu, păreau că se clatină din temelii.

În oglinzile lor paralele, în iluzia nesfârşitelor spaţii, ei zămisliseră - din plictiseală, din curiozitate sau din alte necunoscute motive - toate imaginile posibile cărora lumina le putea da naştere, toate formele vii sau nu, toate culorile şi nuanțele, toate sunetele, toate virtuțile şi toate viciile, orice cădere, orice fericire și orice înălțare, fiecare durere și fiecare bucurie, toate realitățile și toate himerele. Unele, neînchipuit de frumoase, paradisiace viziuni, altele la fel de dureroase, crâmpeie de infern, picături de timp şi insule de pe stranii tărâmuri, zone imateriale, eterice, sentimente necunoscute şi totuşi întotdeauna aceleaşi, multe altele, fără a le socoti numărul sau greutatea, complexitatea şi diversitatea. Și, deodată, iată că nu mai aveau nimic de visat, de plămădit, de imaginat. Nemurirea lor ajunsese în situația inutilităţii oricărei înmulţiri, la fel ca aceea a oricărui gest, a oricărui gând, formă şi substanță. Trăiau încă, dar într-un cenușiu şi veșnic nimic, fără foame ori sete, fără nevoi, consum, transformare,

47

Constantin P. Popescu

creaţie, descompunere, ierarhii, limite. Orice amintire, a oricărei dorințe sau imbold, fusese cumva pierdută definitiv, dizolvată în fum, dispărând fără urme, uzată de eternitatea corozivă a grăuntelui lor de viaţă conservată pentru veșnicie sub cenuşă.

ŞI totul se scurgea către pământ prin fisura microscopică a uneia dintre oglinzile lor paralele şi necunoscutele lor lacrimi se adunaseră şuvoi, prin apele ploii, în râul dinaintea mea. ŞI ei nici măcar nu știau, imobili fiind în nemurire, că ei înșiși curg în oameni, prin oameni şi peste oameni, ca apele ploii care îi udase hainele traducătorului, devenind aici, din plăsmuirile lor, vinovate numai de nemurire, lacrimi, dureri, suferințe şi moarte. Și nu, ei nu ştiau, pentru că nu mai aveau nevoie să ştie şi nici nu aveau de ce. (Jată păsările tale albe, ele pleacă și se întorc. Zboară tu, omule liber, pentru noi, îmi şoptea vocea valurilor râului și eu încă nu înțelegeam.)

Nemurirea lor le era singura închisoare, o închisoare imensă cât cosmosul, pe care încă nu-l puteau epuiza şi din care nu se putea plămădi ideea unei evadări. Nu aveau, pentru asta, nici măcar un singur cuvânt, nici măcar puterea, nevoia sau inteligența unei limbi necunoscute, neinventate, imposibil de inventat. Nu aveau un centru al lor pentru a ființa. Dar, fără să ştie, aveau - proiectând în univers - un punct al vieţii. Zona nemuririi lor se situa în singura stare posibilă, în zona neutră, plasată în iluzia dintre oglinzi, singura zonă lipsită de necesitatea prezenţelor, fie aceea a unui bine sau a unui rău, a vieţii și a morţii, a bucuriei și a durerii,

48

Povestiri din... Litere

a dragostei şi urii, a spaţiului și a timpului, pe care le învinseseră prin moartea lor aparentă.

Şi eu, singur, tăcut şi sincer ascultător, trebuia să primesc ruga visului lor, ca pe o spovedanie cosmică a corului vocilor lor, implorând a fi ascultată, citită și tradusă în limbile cunoscute ale pământului. Imposibile propoziţii, veşnic zbuciumate și fremătătoare, unduind în apele fluviului pe care, după o noapte de luptă cu valurile, în zorii noii zile izbutisem să-l traduc şi să-l traversez. O mărturisire a nesfârşitei lor dorințe de a cunoaște mişcarea, fie şi una haotică, fără călăuză, striviți fund de povara veşniciei vieții sub cenuşa uitărilor şi a nemuririi lor. La capătul drumului către miracol, pe celălalt mal al râului, greu de apele noroioase ale durerilor coborâte pe pământ chiar de ei, știusem că eu aveam să întâlnesc veșnicia, iar ei tainicul punct cardinal al vieții, care este acela al morții.

Şi nu exista pe țărmul acela nici început, nici sfârşit, ci numai o nemuritoare trecere, care trăise dintotdeauna prin mine, tăcută, miraculoasă şi veşnică.

„Litere”, anul XXII, nr. 1 (250), iulie 2021

49

CASTELUL ALB

N-aș putea spune acum cu precizie când a început totul, iar acum, după atâta vreme, mi se pare normal să nu mai întreb asta. Un fel ciudat de a simţi timpul - poate nu timpul, ci însăși realitatea - mi se strecurase deodată în clipele vieţii; după prima surpriză, celelalte mi se păruseră doar capitolele următoare ale unei cărți a cărei lectură o făcea altcineva, citind pentru mine dinăuntru, în aşa fel încât toate se desfăşurau cu claritate în faţa ochilor mei. Câteodată mă temeam că evadarea din ceea ce toţi păreau să vadă - acest fel de realitate, devenit real poate tocmai prin vederea tuturor, deşi n-am să fiu niciodată convinsă de asta - ar fi putut fi dăunătoare, asemenea unui drog de care nu te mai poți desprinde, însă nu s-a întâmplat aşa. Mi-au spus că aveam șaptesprezece ani şi doar tatăl meu înţelegea că sunt o ființă ce părea să fi căzut de-a dreptul din stele. Cu timpul, nopțile n-au mai fost întunecate. Cu timpul, întunericul n-a mai fost doar adăpostul lipsei oricăror forme, de parcă ochii mei ar fi căpătat puterile ochilor unei pisici, putând vedea acolo unde nimeni nu vede nimic. Păşeam pe o punte îngustă, periculos de înaltă, între două lumi. Poate că aveam să ajung - fără să ştiu din pricina căror merite sau străduințe - în ultimul loc pe

50

Povestiri din... Litere

care îl mai aveam de luminat înăuntru, în camera cea mai tainică a castelului alb.

Primisem castelul moştenire de la părinţi, regele şi regina țării mele. Nu aveam frați şi surori, iar ei doi s-au stins la puţină vreme unul după celălalt. Au fost regi buni şi au domnit împreună în pace și bunăstare pentru toți. Mi-au spus că în fiecare om stă scris binele și întunericul, că lucrul cel mai greu e să fii rău, dar că nu toți ştiu asta. Mă ţinuseră departe de orice vrăjitorii şi blesteme, fiind singura lor fiică. Dar, dacă m-ar fi întrebat pe mine, nicio clipă nu mi-aș fi dorit să moștenesc tronul țării, de aceea, visătoare fiind ca moartea tăcută a unei flori, am lăsat altora toate treburile necesare. După înmormântarea părinților, adeseori eram confuză, nu mai răspundeam clar întrebărilor; nu-mi era uşor să mă obişnuiesc cu lipsa lor şi mai ales cu stăpânirea castelului alb, lăsat moştenire de ei. Mi-aş fi dorit să duc acel castel (care nu era mare, dar care fusese zidit după planurile unor arhitecți străini și părea ivit pe lume din întreaga lor măiestrie) într-un alt loc, poate pe crestele muntelui din apropiere. Să-l ridic de pe pământ și să rămân adăpostită între ziduri cât timp voi mai fi fost în viață. Să caut, rând pe rând, în fiecare cameră, un prieten lăsat acolo de ei pentru a mă aştepta. Maeștrii arhitecți vor fi pierit demult şi asta făcea misterul castelului mai frumos, mai atrăgător. Sălile lui îşi păstrau secretele nepăzite doar pentru mine şi nu aveam nicio teamă de spirite sau fantome, oricât de departe de lume s-ar fi aflat castelul. Fiind alb, puterile lui nu puteau fi decât ale luminii, aşa

Sl

Constantin P. Popescu

simțeam. Nu ştiam ce se va întâmpla când toate încăperile îmi vor fi fost deschise. Până la ultima cameră, zăvorâtă prin testamentul părinților mei, aveam să mă bucur de fiecare din ele ca o adevărată prințesă.

Seară cu jaz la restaurantul din centru şi omul acesta din fața mea. Nu ştiu ce mă face să-i privesc mâinile, el fumează şi fumul țigării sale pare o pasăre ce trece întotdeauna prin dreapta. Albă şi mereu zbătându-se, dându-mi şi mie o fărâmă din bătaia necunoscută a inimii ei mici, de pasăre pierdută, căutându-şi fereastra prin fum ca şi cum ar fi închisă într-un castel alb. Toate aceste cântece de demult: cum pot ele traversa timpul? Care suflet cu adevărat liber glăsuieşte prin ele? Fără asta, fără acel ceva numit suflet, cântecul s-ar nărui în uitare, trecând prin val, mereu călător şi niciodată amintit. Cântecul fără cuvinte, abia îngânat într-un piept ce palpită, cântecul neauzit poate încă de nimeni, ca un vis atât de adânc încât numai un maestru de vise îl poate aduce la liman. Zbor frânt de mâna unui om. El îi aspiră parcă sufletul prin nări şi prin gură, dar pasărea se încăpățânează să iasă afară din nou, iar și iar, până la stingerea ţigării, care o aduce pe următoarea. Un Phoenix mi se pare pasărea albă ce trece prin moarte și viață, dar asta poate din pricina focului și a blues-ului. Nu, nu pot fi atentă la tot ce îmi spune, nu aud decât lăuta altui timp în vocea negresei, nu simt decât un dor zăvorât în ceață care mă leagă cumva de firul acesta de fum și el fumează şi vorbește, vorbeşte fără voce, doar buzele lui parcă înghit viaţă și moarte - fumatul o grăbeşte, aşa mi-au

52

Povestiri din... Litere

spus ei. Văd pe chipul lui umbra aspră lăsată de acest fum fără oprire, fără capăt. Eu sunt aici şi acolo în același timp, castelul se întrupează alb, din ziduri de fum ce se înalță spre cer, căpătând nuanţe palide de albastru închis pentru că e seară şi lămpile astea cu neon fac totul să pară atât de cosmic, turnurile i se pierd printre stele, mai ales de când l-am urcat pe creasta muntelui ajuns acum demult pulbere. Mai aveam de descoperit doar o singură cameră, o ultimă pagină a testamentului părinților mei. Camera aceea îmi fusese interzisă, deşi prin asta nu făcuseră decât să-mi stârnească şi mai mult curiozitatea. Ca şi cum acolo ar fi fost încuiată cine știe ce comoară, la fel de periculoasă ca orice vinovăţie. De ce e nevoie totdeauna de o vinovăţie nu știam.

Nu voiam să mă căsătoresc, nici să aduc pe lume prinți pe care războaiele i-ar fi putut face eroi, învingători sau învinşi pe care o istorie oarecare i-ar fi condamnat să rămână mereu astfel. Pentru mine, toate pe lume se rotesc fără încetare şi nu mică mi-a fost surpriza când muntele îndepărtat, cu zăpezile lui veșnic pe frunte, primi într-o zi de septembrie castelul meu alb pe creasta lui. Pesemne că toţi găsiră lucrul acesta cât se poate de firesc, pentru că n-am văzut pe nimeni mirându-se.

În ziua aceea, dimineaţa colora zidurile albe de marmură într-o nuanță suav-albăstruie, ca și cum n-ar fi primit lumina de la soare ci de-a dreptul din ape. Şi am înțeles, uşor şi limpede, că mutarea castelului nu se datora decât gândului meu, care trecuse prin vreme într-o clipă care le păruse celorlalți lungă de câțiva ani. De aceea

53

Constantin P. Popescu

nu vedeau nimic deosebit, ca şi cum castelul alb ar fi fost acolo demult. Asta a fost prima mare surpriză, apoi toate celelalte s-au scurs, aşa cum am mai spus-o, de parcă cineva le-ar fi citit pentru mine dintr-o carte. Ştiam doar că urmează să ajungă până la mine un mesager, dar numai după ce va fi urcat din greu muntele castelului alb. Pe vremea aceea încă mă întrebam dacă fără păsări şi fluturi cineva ar fi putut născoci aripile. Nu ştiam decât că acest acum cuprinde în el veșnicia, această stare care vindecă orice nedreptate, oricât de îndepărtată.

Şi acum aceste avioane grele care trec mereu către stele înaintea zgomotului lor. „Nu-ţi place muzica?” îl aud deodată întrebând, ca şi cum auzul meu ar fi coborât iar pe pământ, fără să ştie că muzica e aceea care mă face să-mi amintesc totul, fără să bănuiască - la fel ca atunci - puterea gândului meu, puţin slăbit de vârsta de acum, de a muta castele albe cu tot cu ziduri, turnuri şi încăperi pe un munte. Nu îşi aduce aminte şi îmi e tare milă de el, dar pare un băiat cumsecade, fără să fie vulgar sau obraznic. Are grijile lui, poate de-asta. Maşina din parcare, serviciul, altele doar de el știute, nicio clipă nu s-ar gândi la castele albe din poveşti. Lumea, lumea de acum, de aici, spune că ne potrivim, fără ca eu să înţeleg. Atunci, era un mesager așteptat de o prințesă tristă în singurătatea unui castel alb. Acum e doar un fumător care a tăcut, așteptând poate un răspuns de la mine. Cântăreaţa de blues cântă, cântă într-una; e la fel de neagră pe cât îi e de alb glasul care îmi răscolește sufletul. Aş vrea să-i cuprind obrajii cu palmele, ca

54

Povestiri din... Litere

atunci, să-i privesc ochii şi el să-mi destăinuie taina cărții sau poate pe aceea a ultimei încăperi a castelului, acolo unde orice întuneric se destrăma și unde orice frică devenea doar lumină. Locul unde îmi fusese îngăduit să ajung fără să fi avut pentru asta vreun alt merit decât poate acela de a fi ştiut dintotdeauna că toate se rotesc fără încetare. Ori poate pe acela de a fi nesocotit un testament. Ce bine că e cu mine pasărea asta nemuritoare plămădită din fum, poate altfel ar crede că sunt o lunatică, la fel ca atunci, crezând că totul se datora durerii pricinuite de moartea părinţilor - pentru mine părinți, pentru ceilalți rege și regină -, crezând că un blestem nevăzut îi ridicase atunci pe amândoi la cer aşa cum se înalță acum fumul acestei țigări spre tavanul care îşi lasă ecoul de blues să coboare până la noi, cei de la mese. Un alt pahar, pachetul de ţigări mototolit zace în scrumieră ca o pasăre moartă. Plâng. „Dacă plângi, să nu ştie nimeni. Doar așa plângi cu adevărat”, îmi spunea mama. În castel nu plângeam niciodată, ci râdeam. Aceasta e poate nota de plată, el nu vede, muzica s-a oprit şi aplauzele fac să nu se observe nimic, apoi cântăreaţa cu ochii strălucitori de fard face semn către pianist şi totul se dezlănțuie într-un ritm zgomotos, aproape barbar. Nu, nu pot dansa, asta e peste puterile mele şi n-am altă dorință decât aceea de a bea; amintirea e cumplit de grea şi de dureroasă, deşi nimeni nu poate trăi în locul prințesei, nimeni nu bănuiește nimic, ca întotdeauna. El pare să-mi fi citit gândul şi lichidul din pahar nu scade niciun pic, dar păsările fac mult zgomot

55

Constantin P. Popescu

şi parcă ar vrea să dărâme castelul meu atât de alb, alb ca laptele și care se poate preschimba în alt tărâm, în alt timp, în ceva pe care ei nu-l pot înțelege și amintirile astea mă fac să plâng fără ca el să ştie de ce.

Nu, niciodată n-am vrut să fiu prinţesă, niciodată n-am vrut să fiu secretară, actriță sau altceva, niciodată, nu. Sunt doar o pasăre înlănţuită de nu ştiu cine într-un trup pe care ei îl consideră frumos. Nu-i pot vedea pe rege şi pe regină într-o făptură ca mine, dar trupul acesta e o parte din sufletul meu, asta e trist, e ca şi cum ei n-ar şti acest adevăr simplu. Ei încă se mai pot bucura de acest ritm, de acest timp pe care-l fixează așa cum o pictură se aşază în ramă, limitându-l astfel. Eu, nu. Ştiu că intrând în acest restaurant împreună cu el, am pășit în ultima cameră, pe o insulă izolată sub cheie în castelul alb. Aș vrea să mă întorc acolo, deși mi se pare că nici n-am plecat. Toate astea se petrec doar din cauza lui? Castelul alb nu se stinge odată cu visul, fumul e evacuat de ventilatoarele care vâjâie şi noi plecăm prin ritmul acesta de rotire ameţitoare, zgomotos ca viața, deşi undeva, departe, a fost o tăcere cosmică pentru o singură clipă, tăcerea când îi oglindeam privirea în ochii mei şi el devenea solul unui alt rege, mesagerul căutat prin toate sălile castelului alb și descoperit abia în ultima încăpere, cea nepermisă prin testament. Cred că am avut curajul nebunesc de a înfrunta moştenirile părinților, cu toată inconștiența cerută de alt început care mă chema, mă chema acolo, sus, în castel. Acum a uitat, bietul de el, poate din cauza fumatului care-i afectează memoria. Nu

56

Povestiri din... Litere

e de vină că nu-și mai aduce aminte poeziile și cântecele făcând sălile castelului să răsune de armonii nemaiauzite ŞI care acum s-au schimbat. ar eu, eu ce vină am dacă mă simt aici la fel de străină ca şi arhitecții castelului alb? Cine poate lămuri această mică neînțelegere care pare să-mi fie pedeapsă? Afară încă nu s-a luminat de ziuă şi nu pot zări castelul prin întunericul dens. Mi se pare că am orbit, dar e poate din cauza acestui alcool. Ştiu că acest viitor s-a mai întâmplat cândva, în aceeaşi nesfârşită rotire, că asta e taina pe care o port. Mă ţine în braţe şi taxi-ul pleacă grăbit.

Voi ajunge cândva în locul acela de la marginea unui câmp, unde flori sălbatice (oare pot fi sălbatice florile?) miroseau a viață și unde cineva m-a întrebat care e muntele pe care eu l-am urcat? Totul urmează să se fi întâmplat şi totul păstrează doar urmele trecerii. Simt sabia timpului atingându-mi gâtul cu răceala ei ca de gheață, cu o moarte primară care încearcă să mă paralizeze. În oglinda ei îmi zăresc chipul: e senin şi în cosmos e linişte. Nu, încă nu taie, oricât de însetată este de sângele meu cald. Se arată doar, tăcută; e lipsită însă de puterea pe care toţi ceilalți i-au dat-o temându-se de ea. Ştiu că asupra mea e neputincioasă, deși asta ar părea o cumplită condamnare la nemurire. Ştiu că prin el, omul care mă ține strâns îmbrățișată la pieptul lui, orice altă înțelepciune încetează să mai existe. Aflu din nou - la fel ca atunci - minunea de a iubi, de a trăi şi de a muri. Mă bucur şi lacrimile îmi sclipesc pe obraz. Sabia se topește, se pierde într-o pulbere de lumină şi mă poartă numai

57

Constantin P. Popescu

căldura unui trup căutat îndelung şi care acum îl cuprinde pe al meu, întregindu-l. Brusc, în ultima încăpere (aceea interzisă prin testamentul părinților mei, pe care l-am sfâşiat neascultându-l) o sclipire: taina, misterul e ascuns într-un vis și în fuga obligatorie din veghe, din realitatea văzută şi alcătuită haotic de toți. Sursa vieții acolo se află, în acea nesfârşită armonie; sufletul dinaintea naşterii e astfel viu şi liber, lăsându-și semnele doar nou-născutei vederi. Ceva îmi spune că toate îşi au începutul aici. Regele și regina, părinții mei, m-au aşteptat, eliberaţi de regat şi de timp. Am urcat, am rătăcit și totuşi am ajuns; le simt iertarea atingându-mi umărul ca aripa unei păsări de fum al cărei foc e peste putinţă de stins. Restul e doar o rotire, un zbor, o căutare fără capăt; un munte de amintiri lăsat la îndemâna fiecăruia pentru a-l urca iar şi iar, cu toate că greutatea lui se dovedeşte mai totdeauna învingătoare. Dar știu că şi asta face parte - la fel ca atunci - din minunea inexprimabilă şi nesfârșită a vieții.

„Litere”, anul XXII, nr. 5 (254), mai 2021

58

VÂRFUL SĂGEŢII Adevărata comoară este căutarea comorii

Camera de hotel avea pereţi atât de subțiri încât atunci când m-am întins în pat, gata de somn după călătoria istovitoare, au ajuns până la mine glasurile celor din camera de alături. Ca şi cum întunericul mi-ar fi ascuțit auzul, le ascult atent, ca un vânător la pândă dar, spre surprinderea mea, femeia şi bărbatul vorbesc într-o limbă străină. Pare olandeză, norvegiană sau o limbă veche, dar n-aş putea fi sigur de nimic altceva decât de duetul lor. Cu toate astea, îi simt îndepărtați unul de altul, ca şi cum ar fi doi străini, deşi vorbesc aceeași limbă, necunoscută mie. Tonul femeii, uneori cu lungi pauze, mi se pare cântat și blând, în vreme ce bărbatul îi răspunde monosilabic sau brutal, în cuvinte legate unele de altele, care se rostogolesc părând a fi pietre grele, deşi cred că limba lui e aceeași cu a femeii. Un cuplu cu neînţelese neînțelegeri mă face să simt faţă de vocea femeii o înfiorare a cărei sursă n-o caut: e un glas ce imploră. Înlăcrimat de ceva dureros, chiar dacă eu nu le înțeleg limba. Dialogul lor este unul al furtunii încă nedezlănţuite; nu îşi doresc să se audă unul pe altul la fel de mult şi de sincer, asta pot înțelege din melodia diferită a fiecăruia dintre ei. Nu mi-i pot imagina decât neprivindu-se în ochi, cu toată

59

Constantin P. Popescu

convingerea mea fermă că imaginaţia e o meritată răsplată a libertății neîngrădite. Oboseala mi-a scăzut odată cu timpul dintre aceste clipe, pe măsură ce ascult. Aştept ca pauza dintre cele două voci să devină din ce în ce mai lungă, gândindu-mă că ei doi sunt alături şi vor adormi. Mă înşel şi cred că până la urmă voi reuşi să mă ridic din mine însumi - după atât de mulți ani - şi să trec pe sub noaptea ploii care cade fără oprire demult. Din tonul grav al bărbatului izbutesc să înțeleg că el se mișcă prin cameră şi că la un moment dat a trântit ceva. Un zgomot, un pocnet sec răsună puternic aproape de patul meu și eu fug, fug spre cuvintele demult uitatei lor limbi, pe cealaltă parte a străzii, furişându-mă într-o clădire nevăzut ca o fantomă. Urc o scară întunecată şi rotundă, mă adăpostesc lângă un perete de întuneric — cet inoubliable cafe noir, cafe de la nuit!! - şi nu-i pot lăsa nesupravegheaţi, chiar dacă ei doi s-au întors deodată spre zidul de tăcere. În auz îmi răsună înainte silabele necunoscutului dialog, un duet pe care, deşi sfârşit, îl simt a fi lipsit de armonie. Încerc. Încerc şi reuşesc să îmi aduc aminte cuvintele lor, ştiind că nu-mi pot aminti decât ceea ce deja știam. Sunt adevărate. Nu mai ştiu de câţi ani le caut, ca pe o comoară ascunsă de călăreţii neînfricați ai focului.

Cerul a rămas aceeaşi veşnică pâlnie prin care coboară pe pământ lumina, întunericul și timpul. Uneori, undeva, ploaia, zăpada. Această clepsidră în care acum este inelul de trecere, eternul prezent. Liniştea răsună în

1 Această de neuitat cafea neagră, cafeaua nopții! (1. franc.)

60

Povestiri din... Litere

valuri în camera de hotel și reușesc să văd cu multă claritate ritualul unui foc. Există întotdeauna undeva pe lume un foc nestins. Aşa cum niciodată n-a existat pe lume un singur loc şi o singură zi fără război sau fără ploaie. Ar părea că focul, războiul și ploaia sunt legate prin taine de nedesluşit. Şi de ce? Pentru ritualul focului ştiu că trebuie să opresc lumea în loc, să împiedic orice veste să mai călătorească și orice sunet să tulbure umbrele ivite. Formele lor sunt magice, mişcătoare - cuvinte neînțelese - săgeți către cer, către locul... „Arată-te, umbră!” Şi de ce au tăcut? Unde au dispărut cuvintele limbii lor melodioase şi necunoscute? Simt că eu sunt cel ce a trebuit să le fi înțeles cu mult înainte ca ei doi să le fi rostit şi sunt dator să le dau înapoi numai lor. Sunt cuvintele celor dispăruţi din auz, care plutesc un timp printre cei ce le-au auzit, dar numai printre cei ce le-au ascultat. (Călăreţii ştiau taina. Eu mi-o amintesc - după atât de mulți ani - în acest întuneric al adăpostului meu.) Doar cuvintele nerostite sunt cele care nu pier cu adevărat, cele care creează forme şi dau viaţă tuturor lucrurilor. Sărace cuvinte bogate... Şi nu mă pot opri din această cădere într-o altă limbă, uitată demult, reamintită de încremenita lor călătorie dincolo de zidul tăcerii. Căderea de aici este liberă; înălțarea necesită însă strădania florii de a se apropia de lumină. Ca săgețile focului, îndreptate întotdeauna spre cer. Locul... Un preot albastru ţine slujba unui divorţ dintre arătătoarele ceasului, al unui sfâşiat împreună. Un timp despicat, spart în cioburi de metal şi de linişte, în resturi de fier, o

61

Constantin P. Popescu

pilitură fină care abia își mai poate păstra magnetismul. Mecanism încremenit într-o zi, în singura zi sortită să-și stingă clipă de clipă aşteptările, cele nemărturisite nici măcar preotului albastru. Ploile cad sclipitoare din nori de cristal şi eu i-am văzut de la fereastra de vizavi cum vorbeau. Le-am văzut cuvintele cu ochii mei, aşa cum ei nu-și vedeau buzele rostindu-le și inimile tăcând. Între ei, încă viu, focul. „Arată-te, umbră!” (Călăreți ai vântului galben trec în goană spre soare-apune, alergând peste nesfârşite nisipuri. Au în mâini sulițe de foc şi voievodul umbrelor îi conduce pe calul său alb către ziuă. Poartă taina unui jurământ al focului şi comoara lui o vor ascunde pentru totdeauna.) Bărbatul s-a apropiat de fereastra pe care se scurg valurile ploii şi obrazul său este o vreme roşu şi apoi verde în raza semaforului din colţ. E blond sau poate cărunt și neiertător; poartă un halat de mătase şi fumează, îi văd jarul țigării întețindu- se odată cu fiecare fum aspirat. Imaginea lui se unduie în şuvoiul de apă al ploii pe geam dar eu ştiu că ele neclintit. Priveşte insistent și îngândurat maşina parcată lângă trotuar: alarma a pornit singură şi el nu se mişcă mai mult decât îl poate mișca perdeaua de apă, ochii lui fixează farurile ce-i sclipesc ritmic, aproape obsedant, în privirile reci, ca un ceas al războiului și în spatele lui, stând pe pat cu fața în mâini, femeia plânge. Etajul este al doilea şi pentru mine - călător imobil - şi pentru cei doi străini, dar singur în întuneric - mon cafe noir - sunt eu. Ploaia cade, nu şopteşte nimic şi văd cum între ei se cască o prăpastie - o prăpastie de tăcere care-şi caută

62

Povestiri din... Litere

puntea fragilă a unui gest, a singurului gest părând de neînțeles pentru ceilalți. Focul îşi trimite cu greu flamurile către cer. (Călăreţii sunt învinși, sulițele lor sunt frânte şi voievodul umbrelor a murit. Calul lui alb aleargă undeva prin cer, clipele nu sunt numărate de picurii ploii şi orice veste s-a oprit din călătorie.) Și eu, singur şi neuitând. Alarma a încetat și în clipa aceea hotelul rămâne în beznă. E doar o pană de curent și acolo, în castelul lor, desprinsă de focul din şemineu, umbra soțului se întinde tremurătoare pe perete. Femeia se ridică şi odată cu ea se înalță şi umbra ei. Îi cuprinde trupul în braţe, se lipeşte cu totul de el şi de umbra lui, devenind o singură ființă, singură şi vie. „Arată-te, tu, umbră dinaintea rostirilor!” Ştiu că totul este doar un ritual al focului sacru, niciodată stins pe pământ, ori poate al ploii care se poate opri aici pentru a urma să binecuvânteze pe altundeva. Orice război se sfârşeşte - după atât de mulți ani - şi focul îi străpunge pe amândoi deodată, luminându-i cu vârful săgeți.

„Litere”, anul XXII, nr. 8-9 (257-258), august - septembrie 2021

63

NOUĂ FRUNZE DE CASTAN

După ce o zi întreagă căutasem ceva, fără să ştiu bine ce, un lucru imprecis, pe care îl presimţeam încă rotindu-se în apropierea fiinţei mele fără a se lăsa perceput limpede, atunci când soarele se pregătea de culcare, am renunţat. Culorile cerului se desfăşurau ca o minune înaintea ochilor mei şi am fost deodată cuprins de tristețea nelămurită a unui apus, a oricărui apus, al eşecului căutărilor mele de peste zi şi mai dinainte. Nu, nu puteam desluși presimţirea, oricât de mult m-aş fi străduit. Ca o pecete aplicată renunțării mele, a neputinței obositoare, am hotărât să beau un pahar de vin. Aveam o sticlă care semăna cu un potir fermecat și pe care o primisem cadou demult, un vin ale cărui gust şi buchet nu le cunoşteam. Am privit îndelung sticla pe care o încălzeau blând palmele mele. Avea un aer de bătrânețe cum au numai vinurile vechi, iar eticheta aurie se umbrise, făcându-mă să îl simt a-mi fi mai apropiat, mai cald, ca o tăcută ființă vie. Înţelegeam că, în pofida soarelui arzător înmagazinat în virtuțile sale în alte veri îndepărtate, lichidul acestei necunoscute vii se va fi lăsat deja aromat de tristeţile apusului care se stingea.

Stând nemişcat în balconul casei, mă lăsam cuprins de adierea vântului care însoțește fiecare adormire

64

Povestiri din... Litere

zilnică a soarelui. Era deja parfumat de rozele mature ale lui august, dinspre grădina din apropiere. Florile, ca îngerii, plutesc pe miresmele înserării, mi-a trecut prin minte. Şi, rotindu-se întotdeauna pe cer la apusul soarelui, parcă salutând, porumbeii. Și fluturii, şi ei. Mai apoi, fantomele bete şi violete ale liliecilor nevăzuţi în timpul zilei. Şi totuși, nelămurirea mea interioară nu se clintea. Am sorbit primul pahar, aproape liniștit. Vinul înmiresmat al altor meleaguri își aşternea puterile sale peste mintea şi gândurile mele, uşurând fluidizarea impresiilor serii, fără a mă îmbăta. Nu aveam ce face, trebuia să accept percepția mea limitată, să-mi stăpânesc renunțarea așa cum un pictor simte că orbește sau cum unui pianist îi paralizează degetele. Vinul părea un balsam, un medicament potrivit pentru asta şi mulţumeam în gând celor care mi-l dăruiseră. Era senin şi pe cer se iveau stelele, palide şi abia sclipind. Căutam cu privirea constelația în formă de cerc pe care o cunoşteam de multă vreme, dar nu apăruse încă. Şi nu s- a ivit din albastrul de cerneală al nopții nici către întunecarea deplină. M-am gândit că e un lucru ciudat, poate mă înșelasem când o văzusem, nu-mi era clar. Poate era de vină vinul sau amara mea stare de spirit.

Şi, nu ştiu de ce, mi se făcu deodată un dor cumplit de Paris şi de castanele lui coapte, fără a mai socoti şansonetele.

Băusem al treilea pahar cu vin al serii triste, când a venit la mine un înger, atras poate de lumina lumânării din sfeşnic, pe care au stins-o aripile lui. Strălucea ca

65

Constantin P. Popescu

argintul în fereastră şi era obosit. Neauzit îi fusese strigătul în pustiu până la cel de-al treilea ceas al paharului şi el era palid. Răguşise, respira cu greu pâlpâindu-şi aripile şi l-am binecuvântat cum se cuvine. Nu-l cunoșteam, dar simțeam că pot citi - sau auzi, cine poate spune după al treilea pahar? - hrisovul îngălbenit pe care-l purta pe umeri, parcă anume pentru mine, singurul lui ascultător. A păşit plutind alături de mine și s-a așezat. Am împărțit cu el al patrulea pahar de vin amar, ca doi fraţi care se regăsesc după multă vreme.

— Îţi mulțumesc, prietene, doar tu singur mă primeşti, îmi spuse. Ştii, voi, oamenii, sunteţi hărăziți parcă anume pentru uitare, dar noi, îngerii suntem pedepsiţi cu amintirile tuturor.

— Şi eu? l-am întrebat.

— Cu tine cred că e altceva, nici eu nu ştiu bine ce. Se întâmplă uneori să fie scăpări, greşeli, ca în seara asta în care tu îți aminteşti. Pe scurt, uite ce am să-ţi spun: va trebui să faci să strălucească cele nouă stele ale unei constelații circulare, întunecate și îndepărtate, înainte ca seminţele lor să năpădească pământul. S-a stins, fără ca nimeni să ştie din ce pricină. Vei face să se ivească necesara lumină din viaţa a nouă frunze de castan. În septembrie. Doar asta. Cineva, acolo, sus, ştie că o poți face şi că stelele nu trebuie să mai plângă. Pentru că îți aminteşti. De mine şi de stelele constelației mele, constelația circulară. Singura din univers, fii sigur.

Sau doar văzută astfel de pe pământ, m-am gândit, ascultându-mi misiunea dăruită. Părea un fel de tâlc

66

Povestiri din... Litere

neînțeles, dar ştiam că nu am altă alegere decât de a accepta. Din orice alt loc ar fi putut avea o cu totul altă formă, am înţeles, dar numai din acest loc se lăsa vederilor aşa.

— Bine, dar cum, sunt eu astronom, vrăjitor, alchimist? am întrebat. Chiar dacă spui că îmi amintesc, asta cred că nu îmi e de-ajuns. Habar nu mai am de ceva din artele şi ştiinţele astea vechi, mai ales că am băut deja patru pahare din vinul ăsta și sunt foarte trist. Cred că şi ție ți se pare la fel.

— Nu, pentru mine nu e nici trist, nici amar. Amar e doar pentru cel care își aduce aminte exact atunci când ar trebui să uite. Acum, asta e treaba ta, te priveşte cum o faci, mi-a răspuns. Pot să fie castani de oriunde, de la tine din ţară sau de la Paris, e totuna, atât timp cât sunt pe pământ, dar prețul de plătit e același cu al vieții a nouă frunze de castan în septembrie. Sau a tot ceea ce ai primit tu din divina putere a infinitei imaginații. ŞI, bineînţeles, libertatea visului tău, care şi-a născut vederea prin beznă, mai ales cu vinul ăsta împărțit cu mine, vizitator, frate, musafir sau orice altceva vrei tu să vezi în mine. Eu sunt doar un înger mic. Port mesaje neprimite de nimeni, ca întotdeauna, fără să ştiu nici măcar cine mi-a dat misiunea asta. Poţi plăti eventual cu... O să-ți ia ceva vreme treaba asta, e destul de grea... O să fii nevoit să-ți plăteşti dinţii pierduţi, fără a mai aminti de păr, de oase sau alte organe, cu prețul a cel puţin două duzini de telefoane mobile de ultimă generație, care, fii sigur, nu e niciodată ultima... Şi toate aceste ziduri de beton şi de

67

Constantin P. Popescu

fier şi de sticlă, aceste case, aceste case cu ziduri înalte, la ce vă trebuiesc? Bine, lasă asta, nu-i nimic... Noi nu avem decât aripi, voi de ce... O să dureze, fii sigur, poate o clipă, o viaţă, mai multe, depinde...

Bietul de el, nu se mai făcea bine înțeles. Confundase pesemne timpurile. Ori vinul amar al serii era prea tare pentru lumea din care coborâse până la mine. lar eu, cu mintea fremătând de licoarea fermecată, mă gândeam cât de copleşitor e preţul necesar pentru lumina necesară, la fel de copleșitor ca infinita libertate a imaginației, ca riscul asumat de către orice artist, mai ales de cel cuprins de dorinţa de a-și stăpâni renunțările, și ele la fel de copleşitoare ca infinita, totala — poate chiar înspăimântătoare din pricina asta — libertate a expresiei artistice.

— ȘI porumbeii, florile, fluturii?

— ŞI ei sunt îngeri ca noi, dar nu au glas, aşa cum am eu acum numai pentru tine. Cine îi mai cunoaște în graba asta a voastră? Florile tac, lăsându-și adevărul lor curat la vedere. Apoi pleacă şi ele, isprăvindu-şi viaţa și parfumul sub sabia nemiloasă a gerului de la voi. Fluturii trec, porumbeii la fel, ei sunt cei care şi-au plătit zborul. Tăcerea mesajului lor îi face să ciugulească zi după zi doar firimituri de tristeţe. Lumea îi alungă din oraşe pentru că le murdăresc mașinile, parcurile. Ei au tăcut, dar eu încă pot să nu.

Dar tocmai atunci el a tăcut câteva clipe, sau aşa mi s-a părut mie. Poate clipele lui sunt altfel, m-am gândit, privind pe fereastra larg deschisă imaginea Căii Lactee,

68

Povestiri din... Litere

clară și limpede. Totuși, le simțeam a fi acum clipe triste, clipele necesare căderii lui până aici, poate mai mult ca ale mele. El mai sorbi o înghiţitură de vin, iar eu simțeam că şi înghiţitura lui e deosebită de a mea, evident la fel şi efectul lichidului fermecat asupra lui.

Rosti, cu un glas care mi s-a părut a fi foarte bătrân:

— Fii atent, că stau cu ochii pe tine pentru că m-ai auzit, m-ai primit şi m-ai văzut, aşa că soarta ta e schimbată. Asta e, nu ai ce să faci, dacă ai îndrăznit să-ți aminteşti. Caută castanul, mai e puțin timp până-n septembrie, află-i frunzele cât sunt încă verzi şi locuiesc împreună cu părintele lor la un loc. Pe urmă, vor cădea, sau vor zbura, depinde, iar tu vei fi acolo, sunt sigur. În rest, totul e gratis aici, pe ogorul acesta roşu închis ca sângele care strigă pulsând. Când o să plec, spune-le tu oamenilor, că pe mine nu par că ar vrea să mă audă, să nu uite nici o clipă că rădăcinile binelui se află în cer.

A plecat, pe neașteptate. Aveam multe să-l mai întreb, dar nu aveam ce face, aşa se hotărâse el, sau poate că îl chemaseră pentru alte treburi mai importante, nu ştiu. Am auzit cum şi-a fâlfâit aripile ca un porumbel care se înalță şi apoi fereastra s-a întunecat la fel ca inevitabila noapte care coborâse. Am rămas și eu în locul meu, la fel de tăcut, am reaprins lumânarea, păstrând în mână o pană cenușie din aripa lui care mi se păruse la început argintie. Cred că era din cauza amărăciunii vinului şi al ceasului, care bătuse demult miezul nopţii. Pe firele penei am deslușit semnele unui scris încă parcă neinventat. M-am gândit: trebuia oare să plătesc eu

69

Constantin P. Popescu

nașterea luminii unor stele îndepărtate şi întunecate - nouă! —, a unei constelații perfect circulare (din păcate stinse, văduvite de lumină pentru privirile mele, fără ca eu să fi ştiut) născocind eu însumi noul scris? Sau era numai o scăpare a unui plan, o greșeală, aşa cum îmi spusese chiar el? Despre divina putere a imaginaţiei cred că abia astă seară aflasem. Îi cunoșteam însă bine atât binecuvântările cât şi riscurile.

Apoi am ieşit iar pe balcon. Auzeam pacea greierilor şi atât. Foarte rar, trecea vreo maşină cu farurile aprinse. Seninul nopții îmi arăta nouă stele clipind şi confirmând. Înconjurat de ele, un singur înger tăcuse, iar eu mă simțeam singurul om de pe lume care-i ascultă îngereasca tăcere. Nimeni altcineva nu-i primise strigătul, ca şi cum ar fi fost pedepsit - de cine? - să-l rostească într-un pustiu. lar eu? Găsisem oare cu adevărat frunzele castanului într-un septembrie care încă nu sosise? Sau trecuse deja, fără ca eu să-mi dau seama? E adevărat că - înainte de a fi ieşit afară din casă, sub cerul necesar vieții stelelor - sorbisem pe îndelete, rămas singur, paharele cu numărul 5, apoi 6 şi 7 şi 8 şi 9, după care sticla vinului amar îmi păru că se preschimbă într-o clepsidră golită, care trebuia doar să fie răsturnată pentru ca timpul să fie şi altfel după ce va fi fost oprit şi amar. Am înţeles că totul fusese cu putinţă, altfel nu l-aş fi văzut pe îngerul vizitator făcându-mi un semn cu aripa lui din centrul cercului celor nouă stele. Dar telefoanele mobile de ultimă generație? Și dinţii, părul şi organele mele unde erau acum? Poate că totul nu era decât o formă

70

Povestiri din... Litere

de vis, o viziune a celor nouă frunze de castan ale trupului, minţii şi sufletului meu, dăruite luminii pierdute a unei constelații circulare. Nouă răspunsuri, singurele care îmi stăteau în putere. Poate pentru că băusem nouă pahare de vin amar ca pelinul de mai, din care unul îl împărțisem cu un înger trist.

Obosisem şi restul nu mă mai interesa. Constelaţia pulsa de lumină, atât avea importanţă, indiferent de ceea ce ar fi putut să urmeze. Pentru că ştiam că va urma ceva, nelămurit ca începutul serii trecute. Simţeam că făcusem deja ceea ce mi se dăruise de făcut şi aveam gândul unui fel de misiune împlinită, un gând care îmi dăruia o mult căutată stare de pace. M-am gândit că nici nu ştiam cum îl cheamă. Așteptând, fără gânduri, am izbutit să adorm. Nu ştiu când au venit, nu i-am auzit, nici nu i-am văzut, dar erau liberi şi bucuroși că plecasem.

„Litere ”, anul XXII, nr. 11-12 (260-261), noiembrie - decembrie 2021

TI

FUGARUL

Trupul acesta sunt eu? Mâinile acestea, ochii aceștia, toate gândurile astea sunt eu, cel adevărat, întreg şi vizibil? Oglinda mi le arată, fără nicio putință de tăgadă, sinceră şi tăcută și eu nu știu. Întreb: de ce sunt om? Ce fel de zeu a hotărât asta şi când? Odată, demult, credeam în orgoliul meu că e doar o alegere şi nu ştiu dacă acest cuvânt e cel mai potrivit, dar nu pot să născocesc altul. Ceea ce oamenii numesc suflet, acest suflet a ales ca eu, cu trupul, ochii, mâinile, gândurile mele să fiu eu?

Inima moare încet, respirație după respiraţie. Prăpăstii şi genuni adânci o despart de cealaltă jumătate a ei, aşa cum viaţa e despărțită de cealaltă stare a ei.

Cei doi soţi bătrâni îmi atrăseseră atenția de la prima întâlnire cu ei. Credeam că-i sunt bunici copilului pe care îl plimbau. Un copil de trei-patru ani, cu ochii mari şi adânci, privind de dincolo de lume, cuminte şi tăcut, le ocupă orele zilei şi ei îl îngrijesc cu toată dragostea și blândeţea de care se simt în stare. Îi observ zilnic, de departe. Uneori îi urmăresc prin oraş, prin parc, ori în drum spre casa lor cu un aer modest dar plăcut, înconjurată de o pace care-mi pare din alt veac. Și fără să ştiu de ce, copilul mă face parcă să văd totul ca pentru întâia oară, fără să pierd, din neatenţie, florile, păsările,

72

Povestiri din... Litere

norii sau culorile asfințitului. Sunt cuprins apoi de o somnolenţă stranie și înțeleg că puterile copilului cresc, aşa cum e firesc în lumina solară a verii, în vreme ce ale mele scad, apropiindu-mă de clipa unei odihne pe care ei au numit-o veşnică fără să fie însă astfel. Ştiu demult că repausul nu există în cosmosul din jur, nici în gerul celor mai îngheţate ierni.

Mă pot trezi devreme și munca mea are un alt spor, pe care poate i-l datorez. E un copil fermecat, aşa cum sunt toţi copiii, dar am aflat asta abia acum. Pe vremea aceea timpul imaginii mele trecuse, absorbit de o rapiditate ucigător de artificială fără ca eu să aflu de ce. Mă retrăgeam şi singurele clipe de pace - o pace binecuvântată şi nouă - erau cele pe care le trăiam în singurătate, privindu-i de la distanţă pe cei doi bunici cu nepotul lor.

Şi atunci când îi strigau în bătaie de joc Necredinciosule!, Toma nu înţelegea nimic, fără să ştie în ce şi de ce trebuie ori nu trebuie să creadă. Asta îl făcea să se îndrepte mai curios către căutare, spre pildele evangheliei, deşi părinţii nu-i spuseseră decât să nu ia în seamă toate răutăţile aruncate de colegii de şcoală. El înțelegea doar că e vinovat de un nume. Poate de aceea nu le împărtăşea jocurile, preferând să meargă alături de fetiţa care stătea lângă el în bancă, de care era îndrăgostit fără să-i poată spune vreodată asta și cu care culegea cireşe roşii la sfârşitul lui mai.

Apoi, în vara următoare, școala încetă din cauza războiului. Un bombardament îi ucise părinții şi pe el

73

Constantin P. Popescu

l-au dat în grija unui unchi bătrân. 1 se părea că pe drumul lui ceva se oprise tocmai când avea mai mare nevoie de borne, nu de obstacole. Află după multă vreme că fata dragă inimii lui pierise. Toma se gândi că din clipa aceea avea să vadă şi să cunoască toate cele pe care lumea - purtată până atunci de doi telegari fermecaţi şi puternici, înhămaţi la o trăsură străbătând un drum lin de nori - i le ascunsese sub un văl de ceaţă. Nu mai simţi timpul şi întâmplările lui, nu se mai gândi la evanghelii în furia străină și absurdă a războiului şi viața părea că i se micşorează fără să bage de seamă, prinzându-l într-un joc grav și fără reguli, la fel cum unchiul îmbătrânea cu fiecare an și lui asta îi părea un mister. Nu izbutea să-şi aducă aminte numele fetiţei, ci numai chipul ei și privea lumea prin vitraliul albastru al ochilor lui, ştiind că Isus nu moare şi nu învie, că trăieşte doar în inimi de copil, cu o întreagă şi neînțeleasă înțelepciune pe care ei nu ştiu s-o mărturisească.

Deodată, caleaşca lumii se zdruncina pe o cale acoperită de gropi şi ruine, de trupuri încă respirând însângerate şi gemând, ca într-una din orele când lumea pare cuprinsă de nebunie. Toma începu să fie tânăr, negând din toate puterile ceea ce vedea în Jur.

(De ce e nevoie pentru un război? De două oști despărțite de înţelegere şi de un motiv, de cele mai multe ori lipsit de importanță, dar devenind monstruos de distrugător. Atât, restul e doar o nesfârşită repetiție a istoriei. Am vrut de nenumărate ori să scriu o istorie a luptelor şi războaielor lumii - care pentru unii poate fi

74

Povestiri din... Litere

un titlu de glorie universitară -, dar înțeleg că e imposibil de scris o istorie a păcii lumii. Nu e timp, se născocesc mereu, fără încetare, motive de război. Cu toate acestea, nu pot înceta să cred că e oricând posibilă o pace - acea Pace - despre care nimeni nu se întreabă, aşa cum se întreabă de ce anume e nevoie pentru un război, dacă şi ce ar trebui pentru asta. Poate că luptele se întâmplă doar pentru că omul se luptă cu el însuşi, poate că istoria se repetă pentru că omul se repetă. Pacea nu are nevoie de soldaţi, ci de oameni. Până când? Capătul acestui tunel întunecat nu se zăreşte, ca şi cum totul ar fi un inel închis, o buclă întâlnindu-şi în fiecare punct începutul cu sfârşitul.

Clopote care bat asurzitor, flamuri roşii căzând din cer şi fluturând năvalnic, fără oprire, aducând aminte când şi când de întunecările soarelui. Tot ce ai zidit piere în ruină, tot ce ai iubit arde, doare şi moare, tot ce ai gândit se risipeşte în fum, în vânt, ca și cum n-ai mai putea să te înalți, într-o imposibilă ridicare din foc. Nimeni nu ştie de ce trebuie să murim, aşa cum nimeni nu știe în ce se poate preschimba omul. Doar ochii i se închid, fără putinţa de a mai alcătui lumea în forme de lumină, așa cum se întâmplă în fiecare dimineaţă fără ca nimeni să ceară asta sau să întrebe ceva.

Şi totuşi, ştiu că nu pot pierde pentru că nimic nu se pierde.)

Eu nu sunt Toma! e strigătul care îi țâşneşte mut, nu din gâtlej, ci de-a dreptul din piept şi o lacrimă îi umezeşte ochii. Trebuie să fugă, să evadeze din lume, s-o

75

Constantin P. Popescu

uite, s-o lase departe de el, mult în urmă. E bătrân, i se pare că are sute de ani și nu poartă pe umeri decât o nevoie nestăvilită de a se adânci în el însuși.

Înaintea lui stă muntele, sprijinind cerul adânc ş înalt, vizibil şi tainic, ca un alt tărâm, misterios ş primitor, în care Toma îşi va găsi lăcaș. Pădurea bătrână ce-i acoperă un versant, văile abrupte ale râului năvalnic străbătându-i poalele, vor pune hotar unui suflet pe care nu-l simţise niciodată mai viu ca la opt ani, înainte de a se fi petrecut toate. Urcă lin, fără grabă, fără alte provizii decât ceva de-ale gurii, chibrituri şi haine mai groase, o pătură de lână, un ibric și o ceaşcă veche. Un ceas uitat al unchiului, trecut peste ani fără a fi îmbătrânit ca el. Deşi este pace, Toma ştie că lumea nu e împăcată deloc.

Dincolo de poteci, copacii care se înălță bătrâni și liberi şi stâncile colțuroase îi dăruiesc un adăpost. Piatră peste piatră, mâinile lui Toma aştern un perete, apoi altul, o vatră şi o lespede culcată lângă intrare, unde stă să se odihnească sub stele, în vreme ce sălbăticiuni fără chip îl adulmecă prevăzătoare ca pe un străin. Nu îndrăznesc să se apropie, deși Toma le cheamă ca pe nişte făpturi negânditoare, care n-ar putea smulge lumea de pe bolta ei printre stele, aşa cum fac uneori oamenii. De ei fugise Toma. Nu descoperise pe nimeni altcineva în afară de fetița din copilărie, de amintirea căreia se

n. î.

alăturau numai dureri în anii care l-au urmat atât de credincioși încât i-au albit părul.

76

Povestiri din... Litere

Copilul vine repede spre mine și nu mai am timp să mă îndepărtez pentru a nu le tulbura liniştea bunicilor. Mă priveşte atent şi cuminte, tăcut, în timp ce stau pe bancă ceva mai departe de bunicii lui. Bunica îl vede în faţa mea, eu îi spun Du-te la bunica, el tresare şi îmi spune doar două cuvinte care mă uimesc: E mama.

Mama lui? Să fie cu putință? Cei doi au peste optzeci de ani. Poate copilului i se pare că simte asta, poate nu are mamă. Aceste gânduri îmi trec prin minte văzând băieţelul fugind către banca pe care cei doi - bunici, părinți? - îl aşteaptă. Nu înţeleg, deși simt că nici o urmă de neadevăr nu se ascunde în vorbele copilului. Cred că va trebui, cât de curând, să ies din starea celui ce privește ŞI să-i urmez.

La picioarele lui se furişează un şarpe alb şi tăcut. Toma îl vede și nu se teme de ceea ce ar putea să-i dezvăluie după îndelungata vreme de pace pe munte. Îşi soarbe încet ceaiul. O lună de cristal pluteşte deasupra muntelui pe un covor de nori albăstrii. E o clipă ce-i pare vrăjită şi el se uită cu o încredere nouă la fiinţa rotund luminoasă, un inel viu şi alb care-i stă încolăcit la picioare, privindu-l cu ochi strălucitori. Pădurea tace şi nici un zgomot nu tulbură seara. Ascultă, îşi simte inima bătând rar și liniştit odată cu răsuflarea muntelui şi o pace căutată îndelung, de-o veşnicie, îi cuprinde făptura. O mână blândă de vânt îi dezmiardă fruntea, vânturându- i părul alb şi Toma nu ştie în ce măsură fuga lui l-a adus până în locul acesta aproape magic. E un fel de uimire, ca a unui copil născut din nou, într-un trup nou, plămădit

77

Constantin P. Popescu

de mâinile unui nevăzut vrăjitor din cenușa celui ars, din apa ploilor curate ale pădurii şi din seninul pe care vraciul l-a folosit pentru a-i sufla viaţă în sânge.

Este clipa de taină în care Toma crede.

Şi în această clipă îşi aude numele - numele de care l-au făcut atât de vinovat - rostit clar de un glas fără ecouri. Pământul vuieşte în adânc și muntele se clatină. Lespedea pe care stă se scufundă odată cu el şi cu şarpele alb într-un hău. Toma cade lin, fără să ştie până în ce străfund, apoi totul se opreşte. Vuietul se îndepărtează şi numai răsuflarea lui se aude limpede în căușul unei văgăuni care-l adăposteşte. Aprinde cu greu un chibrit printre firele de pământ care încă se prăbuşesc peste trupul lui. Șarpele e frânt, o piatră i-a strivit trupul care-i palpită, încă luminând. Ochii lui îl privesc cu dureri strunite de o putere pe care Toma n-o bănuiește şi făptura albă îi şoptește am păzit mulți ani chilia ascunsă pentru cel care vine, ai grijă de puii mei, în timp ce o lacrimă aidoma cu a lui îi stinge privirile. Toma îl acoperă cu pământ şi se întreabă unde vor fi puii şarpelui alb, cu care se simte înfrățit deodată în această clipă a cutremurătoarei sale renașteri. Adormit și trezit abia acum, îi pare un zeu interior, către care a pășit fără să ştie vreme de sute de ani.

Un chip ca o lumină neagră, rotundă, pe care doar o gură fardată cu mult ruj vorbeşte; tăcerea, fără alt trup, se arată. Şoapte mute, schimonosind buzele unui adânc întuneric. Noaptea, ca o panteră neagră.

Eşti vânt împietrit, muritorule, şi doar umbrele ţi-au născut himerele. Prin tine o umbră fără chip râde grav.

78

Povestiri din... Litere

Deasupra capului sunt trei stele. Par închise într-un cerc şi Toma ştie că se află într-o grotă născută după cutremur. Glasul îi strigă numele din ecouri. Chibritul îi arde degetele şi se stinge. Răsuflă rar şi aşteaptă. Chemarea se face auzită din nou, mai clar, mai aproape. Se ridică în genunchi și înaintea lui zăreşte o rază subțire de lumină, părând a se ivi printre stânci. Trupul lui stă pe o podea netedă, alcătuită din lespezi de piatră şi pășește către peretele de stâncă, lăsând loc luminii prin crăpături. Pipăie zidul cu palme înfierbântate, murdare de pământ. Pietrele se desprind şi izbuteşte să-și deschidă cale spre adâncul de unde vine lumina. Trece prin intrarea formată astfel şi pătrunde într-o încăpere zidită din pietre, unde flăcăruia unei candele îi dezvăluie desene stranii care se contopesc cu umbra lui. O ființă albă, în al cărui chip Toma îl recunoaşte pe Mântuitor, îl privește cu ochi limpezi și vii. Un lăcaş ascuns, o rogojină şi o masă de piatră. În colţ, lanţuri ruginite ţin bine zăvorât în stâncă un schelet întunecat, părând din cenușă. Toma se apropie şi vede totul în umbrele ce dansează pe pereţii de piatră. Un manuscris din foi vechi pare că așteaptă sub razele candelei pe masa de lângă el. Nici un fir de păianjen, nici un fir de praf, totul e proaspăt, uimitor de clar, izvorând parcă o lumină ascunsă în adâncul pământului. Scrisul ce acoperă filele e cursiv, cerneala are culoarea umbrelor.

Toma se apleacă asupra slovelor.

Acest domn ce ne urmărește pe noi, părinţii celui mic: nu ştiu cine este, dar simt că poate înțelege. Priveşte tăcut și pare că zăreşte dincolo de cortina unui trecut dureros

79

Constantin P. Popescu

ultimele îmbrăţișări ale soțului meu, târzii, în timpul cumplitului război. Bombele căzând, exploziile de foc şi moarte care nu se mai opreau, mă făceau să mă adăpostesc la pieptul lui, în singura inimă dăruită mie pe pământ în viața aceasta. Nici unul din noi nu ştia că numai astfel învingem împreună moartea. Și atunci, da, atunci, s-a plămădit în trupul meu acest pui mic pe care străinul pare că-l îndrăgește. Ne crede încă bunicii lui, nu mamă şi tată, părinți întârziaţi, dar cu atât mai mult fericiţi. N-am Să ştiu niciodată de ce fericirea trebuie să vină doar după îndelungate suferințe. Și e parcă un demon ce ne-ar alcătui într-o joacă nevăzută destinele, căruia trebuie doar să ne supunem, ca și cum am fi uitat cu desăvârşire obârşia noastră dumnezeiască. El fuge înaintea dragostei, neputincios faţă de cei ce iubesc. Apoi se răzbună prin răul făcut de oameni oamenilor.

Domnule dragă, află.

Am dezertat la începutul războiului, din dorința adâncă de a fugi spre pădurea veşnic împăcată cu ea însăși. Pacea ei mă va renaşte, cu toate că oamenii, aceste neștiutoare făpturi sălbatice și absurde, au năvălit şi aici. Încă mai e loc pe pământ, în pământ. Suprafaţa lui e copleșită din ce în ce mai mult de aceste suflete surde, adormite în amintiri lunare, care nu pot decât să-şi crucifice zeul şi apoi să-i născocească o înviere, din dorința ascunsă de a se dezvinovăţi.

EI nu moare. El nu învie. El trăieşte.

Îi vede cu o milă şi o dragoste ce nu sunt din lumea aceasta. Și în ei nu se vede pe el. Nu poate nimic altceva

80

Povestiri din... Litere

decât să tacă și să plângă, iar ei cred atunci că plouă şi că sunt cu toții iertați. Și apoi continuă, liniștiți, totul.

Dacă vrei să înţelegi ce este un om, priveşte-l cum urcă un munte. Priveşte-l de departe, de la o înălțime atât de mare încât să-ţi pară mărunt ca o furnică pe o palmă de pământ. Simte-i răsuflările grele ale urcușului în inima ta și sudorile frunții lui să curgă pe văile frunții tale. Gândurilor lui tainice, nepătrunse de nimeni în imensitatea muntelui, lasă-le o poartă deschisă și durerile lui îţi vor însoți visarea. Uită-te lung cum caută alte furnici, cum strigă fără să-l poţi auzi, cum cade uneori și cu toate astea urcă drept înainte, cu ochii țintă spre vârful îndepărtat, niciodată atins în alt fel decât în aşteptarea care-l poartă. Fără să ştie că îl priveşti, el simte ochii care îl apără şi poate îl înțeleg. Pentru că furnica pe care o poţi strivi într-o clipă cu un gest iute are puterea de a face ca lumea să plutească pe apele cerului altfel decât înainte ca el să fi existat.

Mă trezesc cu mintea limpezită de vis, clară ca un cristal albastru. Aflu astfel că trupul micuţului e urmarea unei renaşteri, al unei ridicări din foc pe care nu o credeam cu putință, dar care e cât se poate de adevărată. Ascunsă celor ce trec indiferenți pe lângă această mamă vrednică şi pe lângă acest tată bătrân, doi oameni obișnuiți, care pot fi întâlniți în orice clipă, în orice tăcere, oriunde. Nimic nu rămâne ascuns înaintea veşniciilor.

Am săpat şi am zidit chilia cu mâinile mele vreme de patruzeci de zile, aşezând piatră peste piatră asemenea ucenicului Petru. Însângeratu-mi-am mâinile, aşa cum

sl

Constantin P. Popescu

alții aveau mâinile pătate de sânge străin şi râdeau. Pentru ei voi arde acest trup în flăcări, cuprins de o teamă necunoscută, dar dovedindu-mi mie şi zeului dinăuntru că pot îndura acest fel de curăţire. Mă voi lega cu un lanț de stâncă şi păsările roşii mă vor mângâia, însoțindu-mi gemetele cu aripi noi de foc. M-a molipsit nebunia lumii, care se cere vindecată de o altă arzătoare şi purificatoare nebunie. Eu nu sunt cel dintâi și nici cel din urmă. După mine va veni un altul, apoi va veni cel de după el. Lipsit de mine, timpul se va consuma în el însuşi; doar flacăra va arde tainic, păstrându-mi sufletul curat, în bătaia de inimă a muntelui, atât de rar auzită. Pot modela astfel anii şi locurile după dorința gândului meu și nebunia lumii - lecuită doar de Dumnezeu - nu mai poate răni pe nimeni. O ridicare din foc, o ridicare din om, într-un foc ascuns, vertical şi tăcut. Nu, nu e un sacrificiu și nu e tăcut: las aceste cuvinte scrise din teama de tăcere şi singurătate a celui ce vine după mine, izbăvindu-l. Și eu voi trăi înainte prin el. Gândurile mele să nu mai fie doar o fărâmă a unui gând străin, care mă cuprinde ca o cușcă ce mă ţine captiv, prizonier adormit al său. Focul, da, focul să ardă odată cu mine toate îngrădirile străine ale libertăţii tale, om bun, fie ele uitare, frică sau vinovăţie a numelui tău. Tu vei zidi altă chilie, deasupra chiliei mele, aşa cum cel dinaintea mea stă acolo, în adânc, şi apoi va veni un altul să ducă mai departe tainele sfinte ale focului. Inima pietrei va urma să bată rar, fără încetare, făcându-se totdeauna simțită prin sânge pentru cei asemenea nouă.

82

Povestiri din... Litere

Peste lacătul greu care încuie poarta cu lanţuri de fier picură încet stropi de ploaie. Atât de încet încât pasul unui melc poate părea iute. Ploaia care cade se strecoară înăuntrul lacătului, între piesele lui zăvorâte de cheie, trece lin prin lăcașul îngust al cheii - bine ascunsă de veacuri - și apoi picăturile ei se scurg pe pământ. În locul unde ele se adună creşte uneori iarbă. Cu timpul, culoarea lacătului se face roşiatică şi oricine îl vede ştie că e cuprins de rugină, în aşa fel încât o mână nu mai puternică decât a unui copil îl poate frânge. Atunci, lanţurile cad cu un zgomot greu de fier, eliberat de strânsoare şi poarta se deschide singură, scârţâind. Înfrântă doar de un strop de apă, poarta lasă loc trecerii pe tărâmul unor noi bătăi de inimă. Dacă anotimpul ploilor ar fi îndeajuns de lung, toate lacătele ar fi învinse şi toate porţile s-ar deschide. Însă acolo e foarte adesea secetă și apa capătă un cu totul alt preţ. Ar putea fi doar o chestiune de curaj, un curaj dus până la o ardere împlinită, a cărei cenușă fumegândă e stinsă în pacea blândă a unei simple şi hrănitoare ploi. O limpezire albă şi tăcută, a numit cineva într-un vers fenomenul simplu şi neînțeles al ploii. Poetul încă se întreabă până când trebuie să rămână porţi încuiate și cine a hotărât că trebuie să fie nevoie de chei; pentru astfel de întrebări - şi pentru imaginarele lor răspunsuri - de trebuință e numai o inimă de poet.

„Litere”, anul XXIII, nr. 5 (266), mai 2022

83

STRĂINII Adesea poartă răul chiar masca unui bine.

Cora îşi trece alene cu mâna părul răvăşit de vânt pe partea cealaltă a capului. Îi este cald și simte că deja transpiră, fără să fi făcut nimic altceva decât să lenevească alături de mine pe iarbă. Își aprinde o ţigară şi apoi oftează, ascunzând nu ştiu ce taine fără cuvinte. Sunt obişnuit şi privesc doar copacii care îmi mişcă demult inima doar foşnind. E foarte probabil că plictiseala nu există deloc sau există cu un folos, dar dacă mă gândesc bine cred că nu există. (Azi îmi e clară slăbiciunea de care am fost acuzat toată viaţa, aceea de a fi trăit ca şi cum nu ar fi de pierdut ori de câştigat nici un Joc, dar mi se pare că niciodată n-am mai reușit să evadez atât de bine din cunoscut.) Păsările trec peste noi şi pe sub norii uşori. Mă gândesc la tatăl ei. A lăsat un plic închis pe care scrisese cu mâna lui, înainte cu puţin de a se stinge, aceste cuvinte: ,,va fi desfăcut și citit după zece ani. Se vede că avea foarte multă încredere în Cora, altfel ar fi riscat ca plicul să fie citit înainte de promisiunea pe care bunul ei tată nu i-o mai putea cere. Am ţinut de multe ori plicul în mână, mai cu seamă în orele leneşe ale duminicilor, când vara își desfăşoară splendorile din plin şi când amintirile dau năvală şi

84

Povestiri din... Litere

grăiesc precum gâzele. Viaţa lor e scurtă şi fixă, fără mişcare: rămân așa cum le-ai prins, amintirile, chiar dacă peste ele a trecut mult timp. Am privit de multe ori plicul în razele soarelui, căutând, fără a reuşi, vreun semn de desluşit, dar cred că de vină era fie lumina - totdeauna prea puternică - fie hârtia groasă a plicului. Între timp... Ar fi trebuit poate să avem un copil, dar noi aveam o vilă şi pe Bela, ajunsă la a doua generație. (Cunoscusem piatra neiertătoare și mersul pe sârmă al jocului vieții, alunecând de prea multe ori pe covorul aspru al stropilor de ploaie. Străbat de mulți ani repetabilul tunel de întuneric al nopții, purtând în mâini același trup de chitară al viselor. M-am obişnuit cu cele două căi de lumină între care se rostogolește lumea. Mă întreb de multe ori dacă sunt un învins pe care l-a găsit - o necesară? - înfrângere sau un învingător neaflat de vreo victorie. O, ştiu, prin inima mea circulă în loc de sânge un fel de aer lichid şi uşor, parcă nepământean. Am acum părul alb şi port întotdeauna numai haine negre. Un tip chopinian, ar fi spus cineva. Cora spune că sunt o fantomă din alt veac bântuind pe acolo şi eu zâmbesc, citindu-i în ochi o capricioasă, răutăcioasă uimire de câte ori mă vede. Însă pentru mine albul şi negrul, separat, se asortează de minune cu verdele ierbii.) Bela, nu, vino înapoi imediat, nu auzi? Imediat, acum! Cora se răsteşte spre câinele care n-ar putea face altceva decât să se supună glasului rece şi poruncitor pe care nu i l-am mai auzit niciodată, descoperind undele lui tăioase şi severe ca pe o altă formă a tristeții jocului. Și, cu totul de

85

Constantin P. Popescu

neînțeles, Cora cântă uneori. Anii tandrelor mângâieri - despre care amândoi credeam că nu ne mai pot dezvălui nimic - şi deodată tonul ei, nemaiauzit încă, un ecou adânc scăpat din neatenție şi pe care ea vrea să-l tacă, un reflex pe care îl ai atunci când îţi cade masca de carnaval. Ascuţit ca o stridentă lamă sonoră ce sparge armoniile verii şi apoi se stinge. Ochii ei au acum culoarea glasului străin. Nu arăt că am văzut şi că am auzit, deşi mi-e milă de Bela - uimită şi ea în lanul de iarbă - și de vântul fisurat al verii. (Simt că înot într-un ocean cu resturi de fier vechi, ruginite şi ascuţite și scrâşnind în jurul meu și nu am altceva decât mâinile mele. Undeva, pe un țărm, o mulțime de oameni adunată înaintea unei scene mă aşteaptă să cânt, dar eu rătăcesc înotând neputincios prin resturi de fier vechi, foarte departe de ei, ştiind că mi-a dezacordat cineva chitara.) Casa, departe, pe pajiște, radiind lumina amiezii, așteaptă dejunul. Toate sunt pregătite şi lenea de după îmi va prilejui evadarea către plicul din scrin: sunt decis să-l desfac. Am senzaţia adâncă, de neînvins, că tatăl ei - socrul meu - mi l-a lăsat de fapt mie. Mă preţuia, ştiind că o iubesc. Un al doilea tată pe care l-am avut, din păcate atât de tăcut, tăcut ca un adevăr stins înainte de a fi rostit. Un mister neştiut, ca sacrificiul unui fluture.

E ascunsă în fiecare o zonă pustie, un deșert. O simt acum la fel de clar ca vocea ei țipând la câinele nostru. Acolo, în zona pustie a fiecăruia, se desfășoară jocul nebunesc al unor hârtii - cu care de altfel nu poți nimic altceva decât să cumperi dar pe care, pentru a le avea,

86

Povestiri din... Litere

trebuie neapărat să vinzi sau să fe vinzi - aducând cu el o veşnică neîmpăcare cu moartea care ucide orice şansă de pace a vieții. Slăbiciunea mea - amintită pe pajişte - îmi spune că am fost judecat şi disprețuit pentru că n-am pus preţ pe o vilă, însă ştiu bine că e cu adevărat liber doar cel care nu posedă nimic fără să se teamă de asta. Plec într-o lume unde nimic nu e de vânzare, îmi mărturisise tatăl. (Omul, ființă condamnată să se nască. O putere latentă, necunoscută, încarnând o făptură stranie, poate singura în stare de inconștiența de a-și batjocori o uitată îndumnezeire.) Marginea, hotarul zonei pustii a Corei, e foarte bine păzită de acest glas rece, străin mie acum ca și ea. Şi creşte, îşi lărgeşte întinderea, teritoriile, cucerind totul. Cold as gold. Un război fără declaraţie a plutit peste ierburi şi Bela a văzut tot, tot. Păstrez plicul în mâini şi îi simt greutatea adunată în timp. Un timp al tainelor pe care Cora le ignoră, crezând că e doar un capriciu al unui tată senil, dar eu ştiu în adâncul meu că nu e aşa. Scrisul tatălui poartă unduiri caligrafice puțin deformate de timpul care i-a făcut mâna să tremure uşor. Cerneala e stranie, de culoare fumurie şi nu ştiu dacă doar anii au făcut-o astfel. (Imaginează-ţi locul. Imaginează-ți timpul, oamenii: vor fi ei la nesfârşit repetabili, ca acest tunel cu două capete de întuneric care trece prin noi în fiecare zi?) În plicul acesta poate fi orice fel de testament, întârziat prin secole, de la orice tată către fiul sau fiica lui. Absolut orice. Aur sau indiferență, averi sau mărturisiri, rente sau datorii, ipoteci, donații şi câte altele, reglate doar de

87

Constantin P. Popescu

tradițiile jocului sau de jocul tradiţiei. Resturi ale vieţii, ale oricărei vieți, intenționând zadarnic să lase un semn care poate doar pe mine mă cheamă de dincolo de vreme. Altfel, ar înceta să mai fie, topindu-se în uitare ca o întrebare (oare plicul conţine vreo întrebare?) tânjind după singurul ei răspuns. Poate un sfat pentru fiica mai mare atunci - la zece ani după -, dar azi vocea Corei e aspră, tăioasă şi dură, necunoscută ca ea. Misterul ei e un vulcan gata să erupă oricând, primit moștenire de la mama ei şi de care doar tatăl ei ştia. Îmi povestea toate astea la început, când înţelegeam utopia lui de a fi încercat să împace contrariile şi izbutise să domolească erupțiile. Misterul ei nu e numai feminin, e acela etern uman; nimeni nu ştie nimic despre nimeni cu adevărat. Stau întipărite pe chipuri zâmbete, emoții, bucurii şi dureri, semne pe care nici un înțelept nu le poate descifra cu siguranță până la capăt, pentru că nici un înțelept al lumii nu are răbdarea (poate nu numai atât) unui înger sau aceea a unui singur câine credincios, care te privește totdeauna clar şi sincer drept în ochi. Ochii aceștia sunt pentru unii tot atât de insuportabili ca tăcerea, fără a fi deloc indiferenți, ci dimpotrivă, calzi și iubitori fără simbrie. Sunt ochii celor care nu s-au înstrăinat nici o clipă de ei înşişi, cu nici un preţ, oricât de aspru, fiind de multe ori victime ale prădătorilor. (Și totuşi mi-e atât de vie nesfârşita obișnuință de a căuta mereu, devenind un reflex, o a doua natură de care trebuie de fapt să mă dezobişnuiesc, în ciuda oricăror amare descoperiri.) Noi, cei importanți, am uitat să privim aşa cum privește

88

Povestiri din... Litere

cățelușa Bela. Oare am ştiut asta cândva? Cine, ce, când a încețoşat lumina privirilor noastre şi noi n-am simțit nimic, devenind atât de interesați și străini?

Plicul pare să nu se fi dezlipit deloc peste ani. N-au trecut cei zece de aşteptare, poate doar vreo şase. Biroul tatălui ei a rămas la fel. Doar mie îmi place să stau uneori pe scaunul lui şi să citesc până când greierii ostenesc. Cora pare mulțumită, tăcerea ei m-a îndepărtat, își poate cobori toate măștile în berna somnului. În acelaşi tunel al nopții cu lumini la intrare şi la ieşire, când eu îmi ocrotesc visele treaz. Încerc să respir cald asupra plicului şi îi simt mirosul de rechizite noi ale şcolii de demult. Pare şi el nou, ca o voce renăscută şi reauzită cu uimire. Vocea tatălui ei, învățătorul. Ar părea că-mi răspunde şi plicul se lasă deschis. Trag încet de vârful capacului și plicul se dezlipeşte pe unghiul care îmi arată drumul. Odată desfăcut, plicul pare trist ca o singură aripă şi - nu ştiu de ce - mai trist decât orice capitol al jocului; văd în el o coală de hârtie împăturită.

Nu, nu acum. Pun plicul pe birou, mă las pe spătarul scaunului şi fumez ascultând. E atât de blândă clipa aceasta de pace a nopții, e ca şi cum ar învălui-o una din luminile îndepărtate de la capătul tunelului. O taină pe care ştiu că o dezleg fără a mă simţi vinovat de nerăbdare. Tatăl ei mi-a descifrat firea atunci, în tinerețea Corei, dar eu abia azi îi pot înţelege căldura din priviri. Nu eram cel de-acum, cu păr alb şi îmbrăcat cu totul în negru. Am luat obiceiul ăsta imediat după moartea lui, poate pentru că soția mea voia să poarte

89

Constantin P. Popescu

doliu alb. Un capriciu japonez, spunea. Şi durerea îi trecuse destul de repede, iar biroul i-l păstra la fel. Oricum, nu intra acolo mai niciodată și n-ar fi găsit nimic de descoperit pentru că bătrânul lăsase totul în ordine prin testament.

Ştiu: în plic e doar o coală albă. O farsă, o glumă, sau dimpotrivă, un mesaj încifrat - o aripă desprinsă din uitare, o tăcere a luminii - lăsate neschimbate vreme de zece ani? Ce ar zice Cora? Nimic, desigur, sau poate s-ar enerva Și glasul ei ar fi deodată unul nou și rece, îndepărtat de mine. De ce doar atât, o coală albă, de ce această libertate totală, nemărginită, pe care ne-o dăruie tatăl, poate singurul fel de lumină de dincolo de vieţile noastre? Îmi pare un straniu pașaport alb, în alb, către o ţară albă.

Nu, nu desfac plicul. Știu că singurul lucru pe care-l poate face un străin e să rămână nemișcat, ascultând întunecările şi iluminările acestui nesfârşit tunel care trece.

„Litere ”, anul XXIII, nr. 9 (270), septembrie 2022

90

PEISAJ DE IARNĂ CU PĂSĂRI ŞI PĂDURE

Ferestre acoperite cu cristale de respiraţii, cu o gheață înflorită. Vânt fluierând neîncetat, fără să-şi amintească de zi şi de noapte, povestind legende uitate de mult. Foşnet de foc pâlpâind în sobă, ca viaţa. Poate fi o formă de pace rece. Pași ai căror urme duc spre adăpostul ramurilor pădurii. Turme flămânde, ciorile trăiesc fără ca cineva să se întrebe cu ce trebuie să se hrănească. Din când în când, zboară haotic și zbierând cu jale peste o mare de zăpadă neatinsă de picior de om. Copacii încă le mai privesc. Universul alb se roteşte cu fantoma lor zburând în cercuri mari din nou şi din nou, până când simţi că vezi ieșind din plămânii lor un fel de abur negru. Semnele lor de moarte sunt cu siguranță înșelătoare dar, uneori, una din ele moare, căzând. Copacii rămân singurii susținători ai cerului prin puterea frăției lor în pădure, unde zăpada doarme nemişcată.

Vânt alb. Undeva, în locuri îndepărtate, au depozitat toată căldura lumii. Acolo, culorile curcubeului, ale păsărilor, ale florilor şi copacilor sunt aproape crude. Un vis care s-a întâmplat într-o noapte şi apoi a îmbătrânit, aşteptând prea mult timp un cântec sau un zâmbet.

91

Constantin P. Popescu

Aici nu este la fel. Dimpotrivă, totul este alb și tot negru. Desen cu cerneală japoneză. Timpul se simte îngheţat în el însuși, încremenește ceasul sau îl fărâmiţează, în cioburi reci, tăioase, cu greu putând să mai susțină viața. Astăzi nu mai este viitorul de ieri. Adeseori, o somnolență copleșitoare; alteori, nu mai distinge între răsăritul și apusul de soare; păsările îi sunt umbre rotunde, inelare, pe cer. Orele par globuri de sticlă uriașe, atât de mari încât ai putea crede că sunt locuințe, case care poartă multe din orele şi gândurile oamenilor. Unele dintre ele sunt foarte calde, nu ca aici, unde ai nevoie de o flacără tare, vie, pentru foc. Aici, acum, lemnul este îngheţat şi umed. Într-o astfel de casă ai putea să citeşti toate bibliotecile din lume. Soarele este tangent cu acest imens glob de sticlă. Apoi, ceaiul aburind îți poartă gândul, visând că respiră împreună cu păsări de pădure înghețate, strigând în pustiu, într-un cor amar, doar pentru că asta le aduce poate un strop de căldură în inimi. ŞI să-ți aminteşti păsările curcubeielor, întoarse aici din locuri fierbinţi, îndepărtate, uitând de respingerea iernii, e la fel de greu ca atunci când încerci să-ți aduci aminte un cântec uitat demult sau un zâmbet primit cândva în dar.

Uneori, intră în căldura fericirii îndepărtate ca să-i redescopere pacea — şi darul nepreţuit și uitat — care acum îşi cer preţul lor alb. Fără această căldură, inima i s-ar opri, ca timpul. Şi pare zadarnic să descoperi că singurătatea nu poate fi alungată. Poate că tăcerea înseamnă să asculți.

92

Povestiri din... Litere

Nopțile şuieră de lup flămând şi vânt. Nevoia lor e de carne, de sânge roşu, fierbinte, pulsând crud în inimi care trăiesc; prădători tineri, se simt puternici doar împreună. Şi ei sunt aici, cu tine, ei nu te pot părăsi oricât ai vrea tu să-l părăseşti, să-i alungi cât mai departe de visul tău cald. Nu, nici măcar în iarna asta în alb-negru. Curios lucru, ei sunt desculți pe zăpadă şi colții le sclipesc luminos. Aburii vieţii slabe şi haitele ei de lupi merg, şi merg, repede. Gândurile rămân întotdeauna la fel de vii ca foamea. Dimineaţa, pete gri, diluate, pictate cu aceeași cerneală japoneză pe imaginea înaltă de zăpadă, întrezăresc trecerea lor. Uneori, roșu. Însă nu se găseşte nimic, nicăieri. Apoi, păsările rămase îşi iau ca de obicei zborul şi se rotesc, dar numai pentru a se întoarce. Ziua de iarnă nu este scurtă. O simte mare, albă și flămândă.

Motorul maşinii se aude ca un sunet dintr-o altă lume. Urmele de roți rămân lungi paralele cenuşii- albăstrii pe lumina albă, până când îngheţul se va înmuia uşor şi următoarea zăpadă le va acoperi. Cei care trec pe lângă copaci au picioarele calde de la motorul mașinii. Sunt încălţați cu cizme lustruite şi duc puști de oţel rece, pline cu cartușe la fel de reci. Hainele lor de blană sunt plăcute, în general, oamenilor.

Apoi scânteie focuri, lovind uscat, încercând să fie mai vii ca lumina, nelăsând nici un ecou. Se va auzi mult mai târziu, acum însă nu le poate vedea nimeni. Știe, ucid cerbii și ei s-au gândit la asta cu pricepere şi răbdare cu mult înainte, seara. Și apoi ramurile s-au scuturat încet, foarte încet, lăsând să cadă o zăpadă tăcută, astfel

93

Constantin P. Popescu

încât căderea ei e numai o plutire nesfârşită a unui alb trist peste unul mult mai dureros, strigând în roşu sângeriu, deși sunt păsări sus şi departe, fugind fără să ştie ce dezordine sălbatică le sperie. Negru şi alb. Roşu ucis. Viaţă şi moarte. Un glob mic de sticlă geme, sfărâmându-se. Și ecouri, deodată. Undeva, o mașină poartă pe un drum trupuri aburinde, sângerând şi pulsând încă, sfâşiate de alice rotunde, lustruite, alunecoase şi strălucitoare - ca sferele mici care se văd câteodată noaptea pe cer, sus - în casele cu ferestre calde, luminate până târziu în noapte. Acolo ei cântă. Vinul roşu le încălzeşte inimile. Femeile nu mai prididesc să ducă farfurii mari cu mâncare la masa prieteniei lor. Copiii lor se uită la ei cu ochii mari, ca şi cum Și ei ar fi fost cândva, demult, bărbaţi adevăraţi. Au uitat, acum doar li se pare că își amintesc. Toţi văd cât de bine seamănă cerbii care privesc împietriți de pe pereţi cu copacii din pădure, iarna, când frunzele lor nu au nici o culoare.

Fii mândru şi nevinovat. Nici un cântec nu poate acoperi tăcerea. Nici o cupă de vin nu poate spăla sângele. Nici o respiraţie, nici un abur nu poate dărui viața îngheţată cu o scânteie țâşnind, bine ochită, dintr-o puşcă de oţel. Fii mândru și nevinovat, fiule. Ar fi inutil să apari la vedere. Ai putea înţelege păsările, ai putea face copacii să tremure de bucurie, ai putea colora întregul peisaj în mii de scăpărări şi scântei de lumină, sau în mii de alte lucruri. Rămâi doar un gând fantomatic îmbrăcat în haine pe care ochii lor nu le pot vedea. Hainele lor sunt un nume, o semnătură, ceva foarte

94

Povestiri din... Litere

personal. Tu eşti la fel de alb ca zăpada, confundându-te şi ascunzându-te prin ea de ochi străini. Eşti şi tu, ca atâtea altele, o idee care nu poate pieri, rămânând veşnic vie. Aburul tău e atât de fragil încât poți părea doar un văl de ceaţă atunci când cerul este alb sau albastru.

I s-au dăruit legende pe care le-a înțeles greșit, fluierând vântul și şoptind păsărilor sălbatice cu pene negre. Ciorile astea au trăit poate sute de ani, le poți crede aproape nemuritoare, cunoscând o mulțime de poveşti. Copacii pădurii de aici nu sunt folosiți nici pentru vreo cruce, nici pentru sculptură. Sunt sortiți numai arderii.

Uneori, visezi că plutești pe deasupra pădurii; tu, alb, şi păsările negre, în zbor peste pământul la fel de alb, într-o lume închisă, ca într-un timp închis sub un cer alb sau câteodată albastru. Sunetele sunt pure ca un cristal, însă nu le vede nimeni. Tu, care nu mori niciodată, eşti trist, fără a fi capabil să scapi de veşmântul ăsta invizibil. Există acolo un cerb crucificat, o pușcă rezemată lângă o uşă şi suferință profundă în ochi adormind plângând. Cărţile nu reflectă realitatea aceasta, nu au cum; poate imaginaţia, odată ce pe tărâmul ei legendele capătă demult o viață stranie în peisajul ăsta de iarnă împietrită de un frig fără timp, într-un peisaj cu păsări şi pădure.

Într-o altă ţară, într-un alt anotimp, soarele străluceşte fierbinte şi uneori plouă.

„Litere”, anul XXIV, nr. 2 (275), februarie 2023

95

NOTA AUTORULUI

Trebuie să mărturisesc faptul că m-a bucurat constatarea că au trecut aproape zece ani de la publicarea primei mele povestiri în revista „Lifere”, ultima fiind cea publicată în luna februarie a anului 2023. Între aceste două repere temporale, care azi îmi par a fi fost doar o clipă, se află conţinutul acestui volum şi o bună parte din activitatea mea literară. Cartea aceasta este urmarea fructuoasei colaborări pe care am avut-o mai bine de un deceniu cu prestigioasa revistă mai sus amintită, care mi-a oferit bucuria de a tipări în paginile sale aceste povestiri. Şi, mai ales îmi doresc a fi un cuvenit semn de recunoştinţă adus editurii Bibliotheca, în special d-lui prof. Mihai Stan, un preţios îndrumător pe care l-am avut în editarea primelor mele volume. Aduc aici mulţumiri deosebite d-lui prof. George Coandă, d-lui Niculae Ionel şi d-lui Corin Bianu (a cărui recentă trecere în neființă m-a îndurerat profund) pentru aprecierile critice privind volumele editate de-a lungul acestor peste zece ani. De asemenea, mulțumirile mele se adresează și colegilor și prietenilor de la Târgovişte pe care, în ciuda distanțelor geografice, i-am simțit totdeauna alături, chiar şi atunci când traversam unele momente dificile ale vieții.

Constantin P. Popescu

96

CUPRINS

COP Lui OCOL oă asa td a sad a i a 5 Ruine provizorii... nenea nn 13 JEN: si data e ada al pia da ata ali a a 22 Pg (E D903 a Da oda a ue 28 Roșu (balcon cu flori şi pisică)....... eee 35 Păsări. albe, seve eta casa da Bta ca da 42 Castelul alb; scai aaa oara dc goe da e aaa aaa atat 50 XPATIULI SALE ŢII sai cautand ali nada a 59 Nouă frunze de castan .......emeen nene nana 64 EIB ANU i ce 5 ezita ial ial da da Saul 2 SUCĂNIL sees do ela a d pa 84 Peisaj de iarnă cu păsări şi pădure............... 91 NOL AU UOIRUL LUN a Sari aa aa Gala 96

97

În colecţia Proză Contemporană a Editurii Bibliotheca au apărut:

* Alecu Vaida Poenaru - Pavană pentru dragoste şi adevăr

+ Alexandru George - Dimineaţa devreme

* Mircea Horia Simionescu - Târgovişte - scurt excurs sentimental

+ Alexandru George - Caiet pentru...

* Mircea Horia Simionescu - Cum se face

* Virgil Necula - Medic în lumea contemporană

* George Coandă - Clipa şi istoria

* Alecu Vaida Poenaru - Șansa

+ Alexandru George - În treacăt, văzând, reflectând

* Ioan Vişan - Capcane pentru ochi deschişi

* Theodor Nicolin - Târgoviştea mea

* Alexandru George - Consemnări în curs şi la fine

* Mihai Stan - Clone

+ Alecu Vaida Poenaru - Între două lumi

* Dumitru Radu Luca - Poveste simplă şi duioasă

* Mihai Gabriel Popescu - Scrieri din trecut

* Gheorghe Penciu - Nemuritorii

* Costache Olăreanu - Fals manual de petrecere a călătoriei

* Emil Stănescu - Cameleonul

* Theodor Nicolin - Periplu târgoviştean (vol 1 şi Il)

* Victor Davidoiu - Destin şi pasiune

* Mircea Horia Simionescu - Asediul locului comun

* Rodica Anca - Dedelhi jurnal

* Emil Stănescu - Strada Quinet şi eu sau Între Litere şi Arhitectură

* Alecu Vaida Poenaru - Firava lumină a zorilor

* Mihaela Ciocodeică - Mixtum compositum sau Cum se fabrică un roman cu Dracula

* Corneliu Popescu - Bulevardul Castanilor

98

Povestiri din... Litere

* Gheorghe Petcu - O viaţă de preot

* Corin Bianu - Zidul cel mai lung (roman de dragoste)

* Mircea Horia Simionescu - Vârstele

* Dan Giîju - Fantomele nu răspund la salut

* Gheorghe Duţă-Micloşanu - Masa „hoţilor”. Povestirile vânătorului

* Corin Bianu - Agremin şi încă ceva (metaroman)

* Mihail lurcu - În umbra cortinei politice. Dulce şi amar

* Dan Giîju - Și pace va fi în inima mea

Alexandru George - Simplex

*Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Confesiuni neterminate

“Victor Davidoiu - Tatina. O cronică de familie

“Nicolae Neagu - Apologia preludiului

“Niculae Ionel - Scrisori din toate zilele anului

“Valerică Niţu - Plouă în hohote

“Grigore Dominte - Pelerin într-o lume nebună

“Mircea Bădoiu - Dincolo de Arcadia

“Viorica Vlad-Ghica - Zoopovestiri

*lon Sorin Ivaşcu - În suavul azi

“Victor Davidoiu - Mona

*Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Valet cu dame. Jocuri murdare

Victor Davidoiu - Focul aspirațiilor înalte

“Dan Gîju - Femeia ca obiect de studiu

Ionuţ Cristache - Emo-kids şi efectul de lac în America

“Mihai Stan - Exodul. Clone 2

“Mihai Gabriel Popescu - Amintirea amintirilor

*Constantin P. Popescu - Marmură neagră

“Felix Iancu Brezoianu - Portretul arhitectului echilibrist pe o sârmă roşie ghimpată sau Visul cel frumos şi oraşele de aer

“Mihail Iurcu - Decăderea condiţiei umane

“Corin Bianu - Văcăreştii la amiază

“Rodica Anca - Jurna Lamar

“Adrian Melicovici - Noaptea speranţelor

99

Constantin P. Popescu

*Mihai Stan - Paradis * Ieşirea din Paradis, ediția a II-a

“Mihai Gabriel Popescu - Amintirea amintirilor, vol. II

*Constantin P. Popescu - Marmură albă

“Ina Mar - Șotronul

“Ionuţ Cristache - Rumegând între antilope

“George Toma Veseliu - Colonia. vol. 1 Sărutul copacilor, vol. II Noi exilați la Pontul Euxin, vol. III Moartea unui preşedinte

Victor Davidoiu - Jasmina. o cronică de familie

“Adrian Melicovici - Pribeag pe drumul viselor

“Adrian Munţiu - Praful de pe tobă. Cartea Mamei

“Aurel Iordache - Nimeni nu trebuia să moară (schiţe, evocări, nuvele)

“Mihai Stan — Clone. Invazia. Exodul

“Elena Stan Bădulescu — Dăscălița

*Kotzbacher Erich — Conacul

*Savian Mur — Povestea unui marginal

“larman Popaart — Uncubus

“Armani Apparto — Excubus

*Inmaar Popaart — Decubus

*Corin Bianu — Roaba cu motor

“Mircea Bădoiu — Reflux în oglindă

*Samson Iancu — Țiganii, aurul şi diamantele

*Savian Mur — Lut

*Constantin P. Popescu — Anul tăcerii şi alte povestiri

Joan Vişan — Capcane pentru ochi deschişi: vol. 1 — Testamentul mistic; vol. 2 — Noua mea capcană — regretul sau Neliniştea aşteptării

*Georgiana Mirea — Vers şi proză pentru prietenii mei

* Maria Mirea — Urletul vieții

* Ştefan Dorgoşan — Casino şi alte povestiri

* Savian Mur — Eu, agenţia mea de ştiri

* Maria Mirea — Ecaterina

100

Povestiri din... Litere

*Raiman Paporta — Concubus

“Nicolae Vasile — Joşca, Sică şi Mitică

“Julian Paşol — Nu por să-i uit

“Mirela Haralambie — Erji sau jurnalul unui coşmar în reluare

*Carmen Georgeta Popescu — Dublu sens unic

“Tudor Cristea — Porţile verii

“Julian Moreanu — Am venit să mor lângă tine

*Carmen Georgeta Popescu — Zepeline

“Ionuţ Cristache — Patru povești despre singurătate

“Shirley Kemp — Portretul femeii iubite (tradus în română de George D. Piteş)

“Ştefan Dorgoşan — Zbor orb. Cele o mie de feţe ale dictaturii

“Iolanda Mănescu — Ceasul a stat

“Carmen Georgeta Popescu — Amar(a)

“Constanța Popescu — Necuprinsul din cuvinte

101

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 Tel: 0761 136 921; 0724 636 300 e-mail: bibliothOgmail.com * www.bibliotheca.ro

* Acreditată CNCS în anul 2012, pe domeniile CNATDCU: Filologie, Teologie, Istorie şi studiiculturale,

* Prezentă în lista B — edituriclasificate de CNCS pe domeniile: Istoriaeconomiei, Istoriaştiinţei şi a tehnologiei,

Istoriesocială, economică şi politică, Istoriemilitară,

Ştiinţe juridice, Limba şi literaturaromână, Mituri, ritualuri, reprezentărisimbolice, teologie şi studiireligioase, Etnografie. cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095; PN-II-ACRED-ED-201 1-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097.

* Atestată de MinisterulCulturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997 * Membru al SocietăţiiEditorilor din România — SER (Romanian Publishers Society — RPS)

Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte Tel: 0761 136 921; 0724 636 300 e-mail: biblioprint yahoo.com

La preţul de vânzare se adaugă 2% reprezentânavaloarea timbruluiliterarce se vireazăUniuniiScriitorilor din România. Cont nr. RO44 RNCB 5101 0000 0171 0001

BCR Sucursala Unirea Bucureşti